Unul dintre cele mai cunoscute medicamente românești a fost Polidinul, un stimulator al imunității utilizat zeci de ani de milioane de români pentru tratarea infecțiilor respiratorii, naso-faringiene și chiar ginecologice.
La fel de cunoscut este și că dezinteresul statului pentru modernizarea liniei de producție și obligarea cercetătorilor să folosească ingrediente de import au scos Polidinul în 2010 definitiv de pe piață, la fel ca și filiala din Iași a Institutului Cantacuzino, unde era produs.
Ceea ce este mai puțin cunoscut este că unul dintre cercetătorii care au inventat și brevetat Polidinul este un medic originar din Câmpulung Moldovenesc, dr. Sylvia Hoișie.
Inventatorii Polidinului și-au injectat produsul pentru a fi siguri că nu este nociv
Am cunoscut-o pe dr. Hoișie în apartamentul ei din Iași, într-un bloc din cartierul Tătărași. Cu eleganța specifică minților strălucite, ne-a spus povestea celor 89 de ani de viață, din care 61 dedicați medicinii și cercetării.
De la cea căreia la Cantacuzino, unde a lucrat neîntrerupt din 1952 până la pensionarea din 2003, i se spunea ”doamna doctor Polidin”, am aflat istoria Polidinului și a altor preparate biologice care au fost fabricate aici, dar n-am găsit un răspuns la întrebările de ce acum cumpărăm, de exemplu, vaccin anti-tetanic (anatoxină tetanică) cu aproximativ 50 de lei și de ce a murit institutul care îl producea și îl vindea cu 3,96 de lei doza.
Filiala Cantacuzino de la Iași s-a înființat în 1951, iar primul director a fost bacteriologul Petre Condrea, fost elev al microbiologului Ion Cantacuzino. Profesorul Condrea a fost un cercetător cunoscut pentru studiile sale privind anatoxina tetanică și tularemia. Pentru cercetarea și obținerea Polidinului s-a lucrat concomitent la Iași și București, folosindu-se ingrediente autohtone. ”Eficacitatea preparatului obținut am testat-o pe șoareci și iepuri. Studiile clinice au fost făcute în unele colectivități, cu aprobarea necesară. Ca să fim siguri că nu este nociv, fiecare dintre noi s-a injectat. Acum ar fi de râs să faci așa ceva. În 1964 am primit titlul de inovator și Polidinul a fost admis de Laboratorul de Control al Medicamentului și a început să fie folosit pentru populație în combaterea răcelii, infecțiilor respiratorii, chiar și a alergiilor. Putea fi folosit și profilactic, ca vaccin, în sezonul rece sau primăvara. Am început cu zece fiole și am ajuns la 15 milioane de fiole pe an”, ne-a povestit dr. Hoișie.
Activitatea de cercetare nu s-a oprit la Polidin. La filiala din Iași a institutului s-au cercetat și produs și alți imunomodulatori – IBC 10 pentru alergii, Orostim, Aerodin și Bronhodin, precum și Zoodin – pentru stimularea imunității la bovine, produse care nu se mai făceau nicăieri altundeva. Anatoxina tetanică – anastoxina tetanică se producea numai în Iași. În 1970 s-a fabricat aici și vaccin antiholeric. Doi medici din partea OMS au făcut stagii de 6 luni la institut, pentru anatoxină tetanică și Polidin.
După anul 2000, cercetătorii de la Iași au fost obligați să folosească ingredientele din import
Erau preparate cu ingrediente și microbi autohtoni și erau ieftine, accesibile oricui. ”În 1968 am fost la Institutul Pasteur, la Paris. Condițiile erau aceleași ca la noi. În ’70 ei au făcut saltul tehnologic, noi am rămas tot acolo, dar am obținut mașini semiautomate de înfiolare. Aveam invențiile înregistrate și admise de laboratorul de control al medicamentului. Nu costau mult și n-am avut niciodată reclamații. Erau trei controale făcute pe fluxul produsului, nu am avut niciodată probleme sau incidente. Toate cercetările noastre în privința eficacității preparatelor, efectuate la Iași, au fost publicate în reviste de specialitate din țară”, afirmă medicul.
În 1990 au cumpărat și aparate de ștanțare pentru fiole. Părea că începe o nouă eră spre progres. Producția mergea bine, milioane de fiole plecau anual spre cei care aveau nevoie. Până în 2000, când Ministerul Sănătății și forul tutelar de la București le-au spus că trebuie să se modernizeze.
Termenul era până în 2007, apoi l-au prelungit până în 2010.
”Noi lucram doar cu produse românești, numai că fenolul românesc aproape nu mai exista, la abator nu se mai putea recolta bila de la animale, că nu era conform cu standardele europene”, ne spune dr. Hoișie zâmbind amar. ”După 2000 ne-au obligat să cumpărăm fenolul și bila din străinătate. Bilă uscată. Și am început să avem primele rebuturi. N-a mai mers așa bine, au dat în cap Polidinului. Soluția nu mai era limpede, se colora în roz. Nu ne dădeam seama de ce. În 2000 am făcut și un laborator de analize și pentru autovaccin, încercând să mai salvăm ceva, dar totul a mers pe invers. Nici Bucureștiul n-a vrut să reușim. Atunci nu s-au gândit că și ei vor avea aceeași soartă. În 2010 a fost ultimul lot de producție, iar în 2012 a murit complet”, rememorează cu tristețe dr. Hoișie.
Activitatea de fabricație la filiala din Iași a Institutului Cantacuzino, care a adus încasări între 50 și 80 de miliarde de lei vechi anual de-a lungul istoriei sale, a fost suspendată din data de 8 februarie 2010, de Guvernul Boc. Autorizația de funcționare a expirat în decembrie 2009, iar conducerea Institutului Cantacuzino, de la București, nu a mai solicitat reînnoirea acesteia. Motivul – nerespectarea standardelor farmaceutice europene, cuprinse în regulile de Buna Practică de Fabricație (Good Manufacturing Practice – GMP), lucru deloc surprinzător, în lipsa unor investiții pentru modernizare. Din încasările din vânzarea produselor fabricate la Iași nu s-a întors nimic pentru retehnologizare. În mai 2011, Institutul de Seruri și Vaccinuri „Dr. I. Cantacuzino” a redobândit licența de fabricare a Polidinului, însă nu l-a mai produs nimeni.
Orice activitate de producție la Iași a fost sistată, iar salariații au ajuns în șomaj definitiv sau tehnic.
Mergem cu dr. Sylvia Hoișie să ne arate locurile în care a înflorit știința românească. Pe strada din spatele Spitalului Parhon oprim în fața unei clădiri vizibil părăsită. Porțile sunt închise, iarba crește înaltă pe alei și când ne apropiem un paznic vine degrabă să ne ia la întrebări. Medicul refuză să coboare din mașină: ”Iertați-mă, nu pot. Nu pot și nu vreau să văd ce au făcut, cum au distrus atâția ani de muncă”.
Din apreciata premiantă a clasei a devenit jidaucă indezirabilă
Deși în copilărie și adolescență nu a visat vreodată să urmeze medicina, astăzi nu are nici un regret pentru că a făcut-o. Pe când era o puștoaică fără griji în Câmpulung Moldovenesc își dorea să devină profesoară. Crescută cu multă dragoste, într-o familie nu foarte bogată, Sylvia a mers la școala primară din oraș, la fel ca și sora ei mai mare și ca majoritatea copiilor din Câmpulung. La gimnaziu la fel. Familia Korber era de trei generații în Câmpulung Moldovenesc.
În 1940, când Sylvia era în clasa a III-a gimnazială, a constatat cu stupoare că este privită altfel, că eleva premiantă apreciată de profesori și colegi a devenit paria clasei și a fost așezată în ultima bancă, la fel ca alte două fete, și separate printr-o bancă goală de ceilalți. ”Jidauce” au aflat că sunt. ”Când am fost dată afară din școală am fost fericită. Nu mai aveam parte de cuvinte urâte, de jigniri și înjurături. Am continuat să învăț acasă”, povestește cu voce egală Sylvia.
În data de 12 octombrie, una din duminicile anului 1941, a început deportarea evreilor din Câmpulung Moldovenesc. Bătrâni, tineri, copii, sănătoși sau abia târându-se pe picioare au pornit spre gara de est, de unde au fost îmbarcați în vagoane pentru vite și trimiși pe un drum care pentru mulți a fost fără întoarcere. Foștii vecini, colegi de școală, unii considerați chiar prieteni, au dat iama în casele celor deveniți brusc indezirabili, pe care le-au deposedat de bunuri fără nici o milă. ”Asta e cea mai dureroasă amintire. Mai presus de foamea, frigul și bolile îndurate în Transnistria, a fost durerea provocată de vecini, de colegi, de cei de lângă noi, pentru care am devenit jidanii care trebuiau îndepărtați”.
Printre zăbrelele trenului care îi ducea către Nistru ultima imagine văzută din Câmpulung a fost acoperișul impunătoarei biserici ortodoxe, cu acoperișul și geamurile puse de tinichigiul și sticlarul Korber, tatăl ei. Înainte de a trece Nistrul, jandarmii le-au luat toate actele: ”Am devenit nimeni”.
Trei ani a stat familia Korber în Transnistria, în ghetoul de la Djurin, până în iunie 1944. ”Tata s-a îmbolnăvit de tifos exantematic, sora mea a avut 6 luni hepatită, eu eram plină de furuncule, din cauza mizeriei. Am furat lemne iarna, ca să ne putem încălzi. Am lucrat la colhoz pentru o farfurie de linte și ca să aduc vreo câțiva cartofi acasă. Am supraviețuit. Noi. Bunicii au murit la Moghilev, nu le-am găsit mormântul. Probabil sunt îngropați în groapa comună”.
Au avut noroc de o familie de ucraineni, care i-a adăpostit fără să le ceară bani. I-au răsplătit cu ce au avut, cu ore de engleză pentru fiul lor, de 8 ani. Au scăpat și s-au întors în România, la bunicii din Botoșani: ”Era început de vară, mama purta un palton negru cu blană la gât și era încălțată cu sandale de sfoară cu tălpi de lemn. Eu aveam o rochie veche, decolorată, sandale de sfoară și un coș de nuiele în care erau o bucată de pâine uscată și un rest de mămăligă”.
”Primul lucru când m-am întors, am vrut să învăț”
La Câmpulung nu mai aveau nimic, totul a fost jefuit: ”Primul lucru când m-am întors, am vrut să învăț. N-am vrut medicină, dar am imitat-o pe sora mea. Am dat admitere la medicină și am intrat. N-am avut nici cantină, nici cămin, mi s-a spus cu bunicii au fost chiaburi, deși muriseră. În 1948 era să fiu exclusă din PCR. Abia la ședință am spus că am fost în Transnistria. Singurul ajutor primit ca fost deportat a fost o periuță de dinți”.
În 1949 s-a căsătorit cu un medicinist, Beno Hoișie, care a absolvit institutul de medicină militară. Doi ani mai târziu, l-a avut pe Andrei, astăzi germanist și profesor al universității din Iași.
Ne spune că medicină a învățat cu adevărat ca intern în anul V, la Contagioase. Era plin de poliomielită, febră tifoidă și tifos exantematic. ”Eram doi interni și trei medici într-un spital mare. Am învățat enorm de la un agent sanitar. Făceam gărzi la trei zile, era epuizant.
În 1952 am absolvit și am mers la institut. Toți erau tineri, 25-26 de ani, plini de elan. Am avut șansa să lucrez cu profesorul Condrea, care era specialist în anatoxina antitetanică. El a izolat și tulpina care provoacă tularemia, folosită în războiul biologic. Apoi a venit dr. Pencea. Am progresat odată cu institutul, până la cercetător științific gradul II, echivalent cu conferențiar. Nu-mi pare rău nici un moment că am ales cercetarea. Din 1952 până în 2003 nu am schimbat locul de muncă niciodată. Familia mea era mai mult acolo decât acasă”, povestește Sylvia Hoișie și ne enumeră un lung șir de colegi – chimiști și medici – Cornelia Popescu, dr. Mihaela Georgescu, Ecaterina Grigoraș, Silvia Uliciuc, Olivia Ionescu, Virginia Oiță, Magda Chiosac, Filipescu, Elena Rang, Cătălina Lupușoru.
Din 2003 până în 2013 a lucrat într-un laborator particular. Ne mai spune că atâta timp cât a lucrat n-a avut nici un fel de probleme de sănătate. ”Cum am ieșit din laborator am început să am tot felul de boli”, râde medicul, cu sclipiri de soare în ochii ca marea.
La 86 de ani, a revenit pentru prima dată unde a fost ghetoul în care a fost deportată la 14 ani
N-a vrut niciodată să emigreze. Ne spune că n-ar mai fi putut să suporte încă o plecare. În 2013 a fost la Djurin. A căutat pompa unde evreii aveau voie să meargă o dată pe zi după apă și căsuța în care a stat într-o cameră cu alte 26 de persoane. A recunoscut-o după beci, e încă acolo. L-a găsit și pe Mișka, fiul familiei Zabarata, care i-a adăpostit. ”Mișka și-a adus perfect aminte de noi, de tata, geamgiul îndemânatec, de sora mea Mirjam, cea care-i dădea lui și surorii Halea lecții de engleză. Ne-a povestit despre tatăl lui, Grișa, care a murit la vârsta de 96 de ani. Primise din partea statului Israel titlul de «Drept al popoarelor», dovadă că nu doar pe noi ne-a ocrotit. A fost o mare încercare pentru mine că am putut la vârsta mea să mai ajung odată în ghetoul pe care l-am urât din tot sufletul. Cred că am făcut bine, căci pentru mine călătoria a constituit un fel de exorcizare, prin care amintirile nu vor mai fi apăsătoare și torturante”, mărturisește Sylvia Hoișie.
Povestea ei și a familiei Korber din Câmpulung Moldovenesc a fost sursă de inspirație pentru cunoscutul scriitor ieșean Cătălin Mihuleac, în cel mai recent volum al său ”Ultima țigară a lui Fondane”. Trei dintre cele 13 micro-romane care formează ”Ultima țigară… ” au ca temă deportarea evreilor din Bucovina: ”Decât o zi vultur, mai bine o viață întreagă cioară”, ”Balada păduchelui” și ”Telegrame din Cernăuți”. În balansul nebunesc între tristețe și umor al scrierilor sale, Mihuleac surprinde perfect și imaginea care a urmărit-o pe Sylvia toată viața – cea a oamenilor lângă care ai copilărit, pe care i-ai iubit și ai crezut că-i cunoști, care pot deveni aproape instantaneu cei care te batjocoresc, te rănesc și te omoară, încredințați că o fac pentru o cauză dreaptă.
Deportările din Transnistria
Din octombrie 1941 până în august 1942 au fost deportați aici 150.000 de evrei din nordul României (Bucovina, Moldova de Nord și Basarabia). Doar circa o treime a supraviețuit anului 1943. În 1942, peste 5.000 de persoane au fost transferate ca forță de muncă (preponderent la construcția drumurilor) autorităților germane din Ucraina de dincolo de Bug, aflată sub ocupație. Starea deportaților era precară, sufereau de epidemii, erau maltratați și puși la muncă forțată. Cercetările de până acum au arătat că 22% dintre deportați erau copii. În toamna anului 1943, în Transnistria au fost lăsați să moară de frig și de boli 20.000 de copii sub 18 ani. Tot prin deportări în Transnistria, Guvernul Antonescu a vrut să „curățe” țara și de romi. Conform raportului final realizat de Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România, 25.000 de romi au fost deportați de autoritățile române, iar 11.000 dintre aceștia au murit.
