Unde și de ce se termină

Nici nu mă gândesc că s-ar putea vorbi despre performanta Naționalei Under 21 altfel decât laudativ. Ar fi o dovadă de mârlănie să încercăm să găsim pete, bube și alte alea în evoluția dincolo de imaginație a acestei minunate echipe. Amintiți-vă doar dacă anul trecut pe vremea asta vă puteați măcar imagina calificarea la turneul final. Iar asta ca să nu mai vorbim și despre ce au reușit băieții ăștia în Italia: să câștige grupa în care pe lângă inventatorii fotbalului, englezii, i-au mai depășit și pe „copiii” câștigătorilor aurului și argintului la ultimul Campionat Mondial, francezii și croații. În asemenea condiții, te mai poți gândi la vreun fel de reproșuri? Faptul că performanța este demnă de tot respectul este confirmat și de bonusul obținut acolo, anume calificarea la Olimpiada de anul viitor, de la Tokyo, competiție pe unde n-am mai trecut de pe vremea când Crăcănel (asta era porecla adevărată a lui Gh. Constantin, nicidecum „Profesorul”!) rata, tot la Tokyo, în 1964, parcă în sferturile de finală, un penalty în minutul 85, dându-i astfel cale liberă Ungariei, care avea să și câștige trofeul. Ei bine, în cei 55 de ani scurși de atunci, nici gând de calificare n-am mai avut vreodată până acum, când Ianis Hagi, Ionuț Radu și ceilalți minunați au reușit-o. Ceea ce mă îngrijorează totuși este perspectiva acestor copii. Iată și de ce: după ce ni s-a tot vorbit despre scouterii din toată lumea care îi caută înnebuniți, în numele unor cluburi de mare anvergură, la spartul târgului cea mai mare chestie care se arată este suma de 6 milioane pe care o echipă second hand, Sevilla, cică ar da-o pe Ianis. Păi s-avem pardon: care-i diferența între Sevilla și Nea Gigi care dădea și el vreo 4!? Nu știu unde și de ce se termină toate poveștile frumoase despre fotbaliștii noștri. O bănuială am totuși. Pe Pușcaș nu poți să nu-l admiri pentru felul în care o dă în poartă. E la fel de înfipt în gazon ca (zău că nu găsesc alt termen de comparație) Wayne Rooney și cel puțin la fel de greu de doborât. Cu toate acestea, nu-mi amintesc să-l fi văzut măcar o singură dată pe Rooney trântindu-se ca vaca în iarbă, așa cum face Pușcaș ori de câte ori îl șterge vreun fundaș cu umărul, cu palma, sau chiar cu…. un strănut! Să fie ăsta motivul pentru care fotbaliștii de oriunde costă de zeci, sute, mii de ori mai mult decât romanii, chiar dacă ai noștri sunt adesea mai tehnici, mai iuți, mai imaginativi? E de gândit la asta, cred. Se numește simplu: educație.