Perimetrul dedicat expozițiilor temporare ale Muzeului de Istorie din cadrul Complexului Muzeal Bucovina Suceava găzduiește, începând de ieri, două desfășurări plastice care s-au îngemănat ca un semn de benefică continuitate. Fără să se cunoască între ei și fără să-și fi aranjat ieșirea pe simeze într-un vernisaj în tandem, autorii lucrărilor, Radu Bercea, un veteran al plasticii din perimetrul bucovinean, și Raluca Schipor, fostă elevă a Liceului de Artă „Ciprian Porumbescu” din Suceava, studentă acum la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași, și-au unit printr-o vrere a sorții mesajul artistic în cadrul unei manifestări expoziționale, care stă sub semnul confesiunii și al comunicării între generații.
„Trecutul luminează prezentul”
Radu Bercea, a cărui prezență artistică are întotdeauna ceva inedit, fie că este vorba despre o nouă tehnică de lucru (cum a fost cea prin care, cu câțiva ani în urmă, a utilizat pentru prima oară în realizarea unor lucrări decorative, mai întâi spuma poliuretanică, apoi eurogletul, oferindu-ne acele fabuloase reliefuri pictate), fie că, răspunzând întotdeauna cu amabilitate chemărilor de a înnobila o oarecare locație, a expus în spații uneori neconvenționale (cum a fost, spre exemplu, secția de Psihiatrie a Spitalului Județean Suceava), stăpânind cu aceeași siguranță virtuțile acuarelei, ale colorilor de ulei sau ale celor acrylice, ne provoacă mereu să participăm la „întâmplări” și experimente plastice interesante, a simțit că la cei 67 de ani ai săi se află la moment mărturisitor și, ca cel mai tânăr dintre deținuții politici din zona Humorului care au supraviețuit infernului concentraționar comunist, apăsat de greutatea destăinuirii, a realizat un grupaj de lucrări în care, sub genericul „Memoria retinei gulagului românesc”, reconstituie scene de incredibilă suferință. Într-un text mărturisitor pe care mi l-a oferit cu câteva zile în urmă, cu un titlu care relevă spiritul său de creștin iertător, „Trecutul luminează prezentul” (un text pe care profesorii de istorie ar putea să-l prezinte la clasă ca incontestabilă mărturie cu valoare de document), „Nenea Radu” (căruia-i spun astfel cu respectul și prețuirea celui pe care l-a îngăduit în preajma sa ca prieten), fără pretenții de istoric sau analist, și fără formulări izmenite cu rol impresionabil, dar lipsite de substanțialitate, ne face următoarea confesiune: „Datoria mea față de semenii mei, care au suferit pentru o cauză, este una morală…Poate că privitorul celor câteva lucrări de grafică nu va fi pe deplin edificat asupra calvarului suferit de sute de mii de oameni din această țară, această imensă tragedie care se vrea uitată…Este un mod de prezentare în premieră deoarece aparatul de fotografiat era interzis chiar și celor care instrumentau tortura…Arhivele securității statului totalitar, al sistemului de represiune, ascund o realitate înspăimântătoare, caracterul masiv și sistematic al terorii, care în numeroase cazuri s-a soldat cu crime împotriva umanității”.
„Să iertăm trecutul, dar să nu-l uităm!”
Condamnat printr-o sentință a tribunalului militar la 20 de ani de pușcărie și 10 ani degradare civică pentru că „a purtat discuții dușmănoase regimului din Republica Populară Română”, „a elogiat modul de viață din statele capitaliste” și „a ponegrit condițiile create de Partidul Muncitoresc Român și guvern”, Radu Bercea, care a fost privat de libertate în perioada 30.04. 1959-27.04.1964 (frângându-și aripile tinereții în coloniile penitenciare de muncă de la Luciu-Giurgeni, Cireșu, Grădina, Strâmba, Salcia, Stoenești, Mărașu, Vaca, la „Saivane” sau pe înfricoșătorul bac „Gironde”) și-a înscris numele prin suferință în lungul șir de nume al generațiilor sacrificate din istoria României. Durerea sa se concentrează într-o întrebare caligrafiată pe una dintre lucrări, care prezintă în cele două culori care subliniază tragismul temei, roșu și negru, un fir împletit de sârmă ghimpată și o pereche de cătușe: „Cine e mai culpabil: străinul care lovește în neamul tău, sau unul dintre ai tăi care-ți ucide neamul?”. Poziția lui Radu Bercea, care lasă aceste lucrări ca mărturie pentru posteritate, este cea a omului fără ranchiună: „Să iertăm trecutul, dar să nu-l uităm”, spune el adăugând că expoziția de față „este ca o spovedanie” pe care o face „pentru că, dacă nu spunem noi, cei care am trăit aceste orori, adevărul nu va fi cunoscut și ne îngropăm în propria noastră cenușă”.
O provocare pentru Raluca
Și pentru că se adresează cu precădere tinerei generații, care trebuie să cunoască aceste lucruri, Radu Bercea, care a văzut abia cu câteva zile în urmă lucrările Ralucăi Schipor cu care se însoțește acum pe simeze, mi-a spus că are simțământul că mesajul său pare împlinit. Să expui împreună cu un artist tânăr și optimist, cu vădite și merituoase calități plastice, este pentru „Nenea Radu”, care se află la vârsta deplinei înțelepciuni, raza acelei luminări de speranță că suferința generației sale nu va fi îngropată în uitare. Este o provocare pentru Raluca și mi-aș dori să fiu tot eu cel care să pot consemna peste ani că a primit-o cu curajul și responsabilitatea generației sale, că a conștientizat mesajul și l-a utilizat în mod formator și profesionist.
