„Un veac de singurătate”

O carte pe zi: „Un veac de singurătate”
Autor: Gabriel Garcia Marquez
Traducător: Tudora Șandru Mehedinți
Apariție: 2015, 2024
Nr. pagini: 504
Editura: RAO
„Un veac de singurătate”, capodopera care l-a propulsat pe Gabriel García Márquez pe orbita celebrității internaționale și i-a adus premiul Nobel (1982), este, în opinia unanimă a criticii – după Don Quijote de la Mancha, nemuritoarea creație a lui Cervantes -, cel mai frumos roman de expresie spaniolă din toate timpurile, așa cum mărturisește și Pablo Neruda care îl numește „Don Quijote al timpului nostru”.
Din 1967, când a fost publicat pentru prima dată, romanul a fost editat în peste 50 de milioane de exemplare și a fost tradus în 46 de limbi, devenind una dintre cele mai „consumate” cărți din istoria literaturii universale
Descriere
Istoria celor o sută de ani ai fabuloasei aventuri trăite de cele șapte generații ale familiei Buendía, cu fanteziile, obsesiile, tragediile, pasiunile, disperările și speranțele lor, este de fapt istoria miticului Macondo, întemeiat de patriarhul José Arcadio Buendía, teritoriu prodigios, unde fantasticul, irealul, se insinuează adesea în realitate, miraculosul conviețuind firesc cu viața de zi cu zi. Însă întregul demers narativ sugerează ideea că Macondo nu se mărginește la o arie concretă, istoria sa fiind de fapt istoria existenței umane, căci, așa cum arată autorul, „mai curând decât un loc de pe lume, Macondo este o stare de spirit”.
Frânturi din „Un veac de singurătate”
„Dar, înainte de a ajunge la versul final, înțelesese că nu va mai ieși niciodată din odaia aceea, căci stătea scris că acea cetate a oglinzilor (sau a mirajelor) va fi ștearsă de vânt și alungată din memoria oamenilor în clipa în care Aureliano Babilonia va fi terminat descifrarea pergamentelor, și că tot ce vedea scris acolo era dintotdeauna și avea să rămână pe vecie de nerepetat, căci semințiilor osândite la un veac de singurătate nu le era dată o a doua șansă pe pământ.”
“Pe când cei numiți Aureliano erau retrași, dar ageri la minte, cei cu numele de José Arcadio erau impulsivi și întreprinzători, însă marcați de un destin tragic.”
„Oriunde s-ar afla, își amintesc întotdeauna că trecutul a fost o minciună, că amintirea nu mai are nici o întoarcere, că fiecare primăvară trecută nu poate fi recuperată și că cea mai sălbatică și mai tenace iubire a fost un adevăr efemer în cele din urmă.”
„Mulți ani mai târziu, în fața plutonului de execuție, colonelul Aureliano Buendía avea să-și aducă aminte de după-amiaza aceea îndepărtată când tatăl său l-a dus să cunoască gheața.”