În principiu, la orice oră din zi sau din noapte, indiferent de sezon sau de locul de disputare, Olanda ar trebui să câștige 99 din 100 de partide contra Statelor Unite, la orice categorie de vârstă, de la „pitici” până la „old boys”. Ei bine, cel de-al 100-lea meci, ăla în care Olanda a alergat ca dementa după egalarea la 2 (asta după ce condusese, de la început, cu 1-0!) pe care a reușit-o în minutul 93. Dacă mai adăugăm că la americani jucau aceiași etern necunoscuți, iar în echipa Olandei se aflau vreo 3-4 superstaruri, rezultă foarte clar că titlul meu de azi se justifică pe deplin. Conceput ca un turneu mai degrabă pentru tineret „under 23”, în timp turneul olimpic a suportat o reorientare a federațiilor naționale (să fie și aici doar o chestie de marketing?) care acum, de vreo două ediții încoace, nu se sfiesc să includă în echipele olimpice ditamai vedetele, precum Ronaldinho la brazilieni sau Messi în echipa Argentinei, adică cei mai buni fotbaliști ai planetei, unul fost, celălalt urmând să ia anul acesta trofeele, pariază cineva?
Cât privește evoluțiile noastre la Olimpiadă, față de previziunile inițiale sumbre, mie mi se pare că suntem peste așteptări. Zic asta în condițiile în care fetele alea două de la canotaj mi s-au părut imbatabile, iar echipajul de 8+1, cu ele cu tot (chiar dacă fără Lipă, devenită comentator mai bun decât, să spunem, Alexoi, penala aia de la TVR care îmi mănâncă sănătatea nu doar cu tâmpeniile debitate, ci și prin timbrul ăla nebun, de parcă are pioneze înfipte-n laringe) cred că vor lua și ele aurul. Gimnastica feminină ne va mai aduce, cred și sper, încă vreo două medalii, după ce echipa a obținut un neașteptat bronz. Zic neașteptat fiindcă în calificări fetele noastre evoluaseră lamentabil. I-am văzut și pe cei doi boxeri, Ionuț Gheorghe și Georgian Popescu și vă mărturisesc că m-au impresionat în modul cel mai plăcut. Au dreptul (ba chiar obligația!) de a lua aurul întru reabilitarea imaginii boxului românesc, asociată de vreun an încoace cu aceea a hoților de chiloți. N-am crezut că voi tremura vreodată la sabie. Am făcut-o alaltăieri, de emoție, pentru Covaliu. De parcă n-ar fi fost de ajuns, m-a băgat în trepidații și Ana Maria Brânză care, când scriu această rubrică, se pregătește de finală. Începe! Pa!
