Un sucevean a obținut premiul Academiei Române: prof. dr. Mugur Andronic

– Domnule Mugur Andronic, ce ne puteți spune despre premiul obținut la cel mai înalt for științific al României, Academia Română ?
– Academia Română are nobilul obicei ca anual să premieze cele mai importante contribuții scrise la dezvoltarea cercetării științifice din România. După trecerea a doi ani de la publicarea respectivelor cărți, timp care se consideră suficient pentru receptarea și recenzarea în lumea științifică a acestor contribuții, în urma analizării a două comisii academice succesive se ajunge și la momentul festiv propriu-zis. Dar până atunci, în cazul de față, au fost eforturi cumulate de circa șapte ani…
– Mai concret, despre ce este vorba?
– Teza de doctorat a fost susținută cu calificativul „Foarte bine” în 2003 la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași. După care eforturile mele s-au canalizat spre unele îmbunătățiri ale conținutului (de peste 700 de pagini) și spre găsirea posibilității de tipărire. Deoarece Complexul Muzeal Bucovina suportase de-a lungul a 15 ani costurile legate de șantierele mele arheologice, de o serie de deplasări de documentare și de parcurgere a etapelor doctoratului, de pregătire profesională etc., era absolut corect, moral ca eu să ofer spre fructificare, spre publicare teza, iar la rândul său instituția (căreia îi mulțumesc și acum) și fostul director, Ioan Cocuz, să accepte publicarea. „Teritoriul nord-est carpatic în cea de-a doua jumătate a primului mileniu creștin”, a devenit astfel Suplimentul cu numărul IX(2005) al anuarului nostru, carte larg difuzată ulterior pe rețeaua noastră de schimb național și internațional, practic astăzi fiind epuizată. Ceea ce a fost însă foarte urât în acei ani, după decesul fostului manager, a fost hărțuirea la care am fost supus în scopul renunțării la funcția pe care am avut-o și care a avut diverse forme. Îmi amintesc și acum, parte și cu emoții, de nopțile când la mica lampă de birou, cu storurile trase la fereastră să nu se vadă în stradă, în perioada asigurării interimatului la muzeu, după rezolvarea problemelor uzuale ale instituției noastre, lucram la calculator până la epuizare, mult după miezul nopții. În acea perioadă grea locuiam într-o garsonieră confort redus în Burdujeni și nu îmi permiteam să iau prea des taxiul noaptea. De aceea adesea dormeam îmbrăcat direct pe mocheta podelei biroului meu, ca să nu afle cei câțiva (dar redutabili) dușmani personali…Și în cele din urmă au aflat…Rezultatul? Alături de încă câteva făcături, în memoriile semnate – cum s-a demonstrat ulterior, numai în nume personal – de fostul lider sindical și înaintate la Consiliul Județean și Prefectură, se incrimina și aspectul legat de sacrificiile deosebite pe care le-am făcut la care m-am referit mai sus.
– În sfârșit, care credeți că au fost atuurile cărții Dvs.?
– Încerc să fiu foarte scurt, înșiruind-după modesta mea părere- unele considerente: am fost la data respectivă primul arheolog din România care a avut efectiv în arealul de studiu regiuni din fosta URSS (reg. Cernăuți/Ucraina și jumătatea nordică a Republicii Moldova), cartea putând face astfel joncțiunea dintre fosta istoriografie sovietică și cea românească; perioada formării poporului român este de importanță excepțională pentru istoria noastră națională; este perioada cu cel mai încărcat balast de falsificare și politizare (inclusiv la noi); lucrarea a prezentat un bagaj informațional deosebit de bogat și complex (cel puțin 25-30% din bibliografie este în rusă și ucraineană!); aici au fost fructificate și o serie de săpături arheologice inedite; documentarea s-a făcut în modul cel mai responsabil, inclusiv prin deplasări în străinătate, la Viena, Augsburg (bursă de studii), Chișinău și Cerăuți; și nu în ultimul rând probabil și o abordare mai realistă a problematicii, față de anii vechii dictaturi…
-Alte proiecte?
– În primul rând trebuie să menționez că dedic acest rezultat de excepție (căci funcțiile administrative sunt efemere), invidiei și supărării pe care le vor suporta cei câțiva dușmani personali din instituția noastră (ca și doi-trei din presa suceveană). Tuturor le urez „La Mulți Ani”, căci au darul divin de a-mi canaliza eforturile spre noi realizări de excepție (mai discutăm în 2008!). Și în rest, ancheta internă de la muzeu, legată de un articol de scandal din ultimele luni, nu a demonstrat veridicitatea acuzelor aduse mie de individa respectivă… Concluzia o știe toată lumea: ”Nu mor caii, când vor câinii!”.