Ieri s-au terminat partidele turului 1 al Cupei Mondiale. Urmăresc această competiție din 1966 (ediția britanică, prima televizată în România că de la aia din 62 – Chile, n-aveam imagine, iar la 58 – Suedia, când a debutat Pelé, n-aveam… televiziune; de fapt, aveam, dar erau câte 1-2 televizoare în fiecare oraș, hai, 3 în Capitală!) și vă mărturisesc că n-am văzut ediție mai proastă. La unele, văzute pe bulgari, când lucram la Câmpina, sau pe ruși, când am devenit Sucevean, chiar dacă era fotbalul bun, uneori formidabil, mă zgâria în timpane limba: „daraghi telizriteli”, „ștrafnoi”, „niema zasada”, „joltaia Kartocika”, recunoașteți că nu-i tocmai plăcut, nici pe scrise, nici pe auzite, darămite să mai și citești ce scria cu păduchi ăia pe ecran! Ei bine, acum, când după doar 6 zile de la atac la timpan și la neuron al vuvuzelei, mi s-a făcut un dor nebun de dulcea limbă rusă… sau bulgară, că-s cam tot aia! S-ar putea, mă gândesc eu cu puțina minte care mi-a mai rămas netulburată, ca tocmai vuvuzeaua să fie vinovată de jocurile ăstea absolut mizerabile pe care le-am văzut până acum.
Am și argumente, în sensul că am văzut portarul danez ciocnindu-se cu un coechipier, fundaș, deși îl strigase, evident la reluarea din toate unghiurile, s-o lase (mingea) că vine el. Am mai văzut și pâlc de jucători pregătind o lovitură liberă, cu „schemă”, din care s-a ales praful, că nimeni nu s-a înțeles cu nimeni.
Evident că toate astea se petrec în mod concret fizic, din cauza sunetului asurzitor de vuvuzea, dar și pe fond psihic, fiindcă nu cred că există ființă umană care să se poată concentra fie și câteva secunde la orice, cât timp sunetul ăla cretin și cretinizant este și el prezent. Măcar din acest motiv doresc dispariție grabnică Africii de Sud, încă din serii, că poate astfel s-or mai domoli cretinoizii din tribune. Din motive personale, am scris acest articol până să înceapă primul meci din etapa a 2-a, Africa de Sud-Uruguay. Sunt fericit că africanii au luat-o cu 3-0, sunt optimist cu privire la diminuarea agresiunii vuvuzelelor.
Și, în sfârșit, am văzut și un fotbalist, Diego Forlan, prima prezență cu adevărat impresionantă. Cât despre favoritele mele, în ordine, Brazilia și Spania, dați-mi voie să tac adânc.
