Un sfânt din ziua de azi

Mulțimea caută neîncetat “semne și minuni”, însă Domnul spune: “Nu vor primi nimic”. Un sfânt al zilelor noastre este un om ca toată lumea, dar ființa lui este o întrebare de viață și de moarte adresată celorlalți. Așa cum frumos spune Tauler: “Unii suferă martiriul de-a dreptul prin sabie, alții cunosc martiriul care îi încununează pe dinăuntru”, în chip nevăzut. Alții mărturisesc acum cu riscul propriei vieți, mărturia lor fiind această tăcere grăitoare. Mai există unii chemați să mărturisească în fața opiniei publice și a lumii, adică în fața redutabilei indiferențe a maselor. Kierkegaard spunea că întâia predică a unui preot ar trebui să fie și ultima, ea reprezentând un scandal în urma căruia preotul este aruncat la marginea societății “oamenilor de bine”.
Ne trebuie sfinți care să știe să scandalizeze, întrupând nebunia lui Dumnezeu pentru a evidenția, de pildă, prostia cosmonauților marxiști plecați să-i caute pe Dumnezeu și pe îngeri printre galaxii.
Un om nou nu e deloc un supraom sau un taumaturg. El este despuiat de orice “legendă”, dar reprezintă mai mult decât o legendă: un asemenea om este actual, întrucât mărturisește că Împărăția îi este deja deschisă. Totuși, avertismentul Evangheliei: “Cine are urechi de auzit, să audă!” – rămâne valabil. Spre deosebire de imaginile vedetelor și de portretele Șefilor de Stat tămâiați pretutindeni, sfântul este umil, asemenea tuturor, dar privirea, cuvântul și faptele sale “traduc în ceruri” grijile omenești și coboară pe pământ surâsul Tatălui.
Sfântul printre oameni.
Părinții ne spun că monahii sunt pur și simplu cei care iau în serios mântuirea lumii, care merg până la capătul credinței, bine știind că aceasta este capabilă, așa cum spune Evanghelia, să mute munții. După aceiași Părinți, orice credincios poate deveni un “monah interiorizat” care – fie că este căsătorit sau celibatar – găsește echivalentul exact al voturilor monahale în toate împrejurările vieții sale personale. În acest caz, simpla lui existență, prezența lui singură, dar deplină, reprezintă deja un scandal pentru conformismul unei lumi așezate, constituind o mărturie care izbăvește de plictisul și mediocritatea vieții curente. În Rusia comunistă, un adevărat credincios este un surâs al lui Dumnezeu, o gură de aer curat în ambianța de plictis creată de atâția doctrinari fanatici.
Un om înnoit este, înainte de orice, un om rugăciunii, o ființă liturgică: omul care cântă Sanctus, cel care își rezumă viața prin cuvântul Psalmistului: “Îl preaslăvesc pe Dumnezeu atât cât sunt viu”. În contextul ateismului de stat, episcopul rus i-a îndemnat de curând pe credincioșii care nu pot avea o viață liturgică regulată să devină ei înșiși biserici, prelungind liturghia în viața lor zilnică; ei trebuie să-și transforme existența în slujire, să arate celor necredincioși un chip luminat de surâsul liturgic și să asculte tăcerea Cuvântului pentru a-L face mai puternic decât vorbele compromise.
O asemenea prezență “liturgică” sfințește orice parte a lumii și contribuie la adevărata pace, despre care vorbește Evanghelia. Rugăciunea unui asemenea om înnoit se răsfrânge peste ziua de mâine, peste fructele pământului, peste efortul savantului și peste osteneala fiecărui om. În uriașa catedrală care este universul lui Dumnezeu, omul – preot al vieții sale, muncitor sau învățat – face din întreaga omenire o ofrandă, o doxologie, un cântec. Astăzi, când în Rusia sovietică persecuțiile se înăspresc, într-un climat de tăcere martirică, o splendidă și surprinzătoare rugăciune circulă printre credincioși, chemându-i să-L “mângâie pe Duhul Sfânt” prin dragostea și lepădarea lor de sine: “Miluiește-ne pe noi, binecuvintează-ne laolaltă, pe noi, tâlharii și samaritenii, pe cei ce ne prăbușim în cale și pe preoții care trec nepăsători, pe toți cei asemenea nouă, călăi și victime, pe cei care blesteamă și pe cei blestemați, pe cei care ți se împotrivesc și pe cei care se închină în fața iubirii Tale. Adună-ne pe toți în Tine, Părinte Drept și Sfânt…”
Părinții Bisericii spun că orice credincios este, în felul său, un “bărbat apostolic”. Credința lui corespunde textului de la sfârșitul Evangheliei după Marcu, aparținând “celui care calcă peste șerpi, vindecă orice boală, mută munții și învie morții dacă aceasta este voia lui Dumnezeu” (Marcu 16, 17-18). Doar să trăiască cu simplitate plenitudinea credinței și să nu se îndepărteze de la ținta sa. Da! Trebuie spus și iarăși spus fără încetare, că această vocație nu este expresia unui romantism mistic, ci ascultare față de cel mai direct și realist înțeles al Evangheliei. Și nu e vorba nici de marii sfinți, nici de aleșii speciali. Toate aceste fapte amintind măreția unor minuni stau la îndemâna credinței noastre, iar chemarea h Dumnezeu – a cărei putere sporește prin slăbiciunea noastră – se adresează fiecăruia dintre noi. A deveni alt om depinde de hotărârea imediată și fermă a spiritului nostru, de credința noastră care spune cu smerită simplitate DA, urmându-L cu voioșie pe Hristos: abia atunci, totul va fi posibil și se vor putea face minuni.
E vorba despre o atitudine de liniște cucernică, de smerenie, dar și de tandrețe pasionată. Niște asceți atât de severi precum sfinții Isaac Sirul și loan Scărarul, spuneau că trebuie să-L iubești pe Dumnezeu așa cum îți iubești logodnica; pentru Kierkegaard, “trebuie să citim Biblia așa cum un tânăr citește scrisoarea de la iubita lui, bucurându-se la gândul că aceasta este scrisă pentru el”. E normal deci să te îndrăgostești de creația lui Dumnezeu să descifrezi sensul divin, dincolo de absurditatea aparentă a istoriei; e normal să te transformi în lumină, să fii revelație și profeție.