Un pustnic de la Muntele Athos

În primăvara anului 1954, pe una din potecile Athosului, un grup de vizitatori fac cunoștință cu monahul Teolipt. Din vorbă în vorbă, noul venit ajunge la povestea unui prieten de-al său, decedat, Pustnicul Nicodim. Extrasă din cartea „Dialoguri la Athos” scrisă de Teoclit Dionisiatul, această istorioară redă frumoasa imagine a unui ascet ortodox.
Pustnicul Nicodim a trăit 50 de ani încheiați într-un „cuib de vulturi” din Sihăstriile situate în extremitatea de sud-est a Athosului. Vreme de 50 de ani din „închisoarea lui dumnezeiască” el a ascultat tăcerea cea mai adâncă a Pustiei. În tot acest interval, a văzut cum soarele, care îi lumina bătrânețea eroică și cuvioasă, răsărea mereu din același colț și descria același arc binefăcător „și peste cei drepți și peste cei nedrepți”. Și tot atâția ani a văzut coliba sa scăldându-se în tăcere în oceanul culorii dulci al scânteierii astrelor și a lunii. În ce fericire plutea!… Simțea că se găsea deja în anticamera bucuriei veșnice. De câte ori rugăciunile lui fierbinți nu s-au înălțat la cer însoțite de vijeliile urlătoare ale Athosului!… Și de câte ori imnele lui duhovnicești „din adâncuri” n-au lovit ca un ecou de aripi îngerești liniștea inexprimabilă a pustiei în nopțile sfinte și luminoase ale Sfântului Munte, în ceasul armoniei adânci a duhurilor!
Pustnicul, prietenul meu Nicodim, era de vreo 70 de ani. O figură venerabilă, luminată de reflexele sfinte ale sufletului său curățit în Hristos. În privirea acestui sfânt bărbat apărea personificarea blândeții și se reoglindea dinamismul liniștit al dragostei dumnezeiești din inima lui. Obișnuia întotdeauna să tacă. Tăcerea lui mă învăța atât de elocvent. Când însă îmi vorbea domol și cu multă adâncime, literalmente mă captiva. Fața lui răspândea de obicei o strălucire nedefinită și închipuirea mea mă transpunea inconștient pe muntele Tabor. Dumnezeul meu, ce om de nedescris era acest bătrân Ascet! Părul său mare și alb ca zăpada încadra cu o estetică nevinovată chipul cuvios revărsându-se pe umeri în ghirlande ondulate și groase. Barba lui deasă și albă „ca lâna” cobora cu o impetuozitate blândă ca o cascadă. Cu totul alb, cum era bătrânul meu prieten, cineva putea crede că privește un personaj biblic. Și, cu toată simplitatea lui pustnicească, el avea în ansamblu măreția unui senator roman și îmbina severitatea măsurată a unui filozof grec cu dulceața atrăgătoare a unui sfânt din Tebaida secolului al patrulea. Viețuirea lui era curată cum e crinul. În spiritul lui, el păstra naivitatea și lipsa de răutate a unui copil. Dar în gândurile sale era adânc.
– ….mă duc spre lumina cea neînserată
A avut norocul rar al unei creșteri creștine și al unei educații îngrijite. S-a adâncit în duhul Părinților, pe care i-a iubit de la o vârstă fragedă și cunoștea cu claritate scriitorii elini antici. Prețuia îndeosebi idealismul luminat al lui Platon și respecta filozofia morală austeră a lui Socrate. Însă aceste „umbre”, cum numea el filozofia, erau împrăștiate în adâncul inimii lui de iubirea pe care o revărsa Preasfânta Cruce a Domnului. Iubirea înlocuia gândirea. „Sunt răstignit împreună cu El…” îmi spunea adesea. Bătrânul respira pe Iisus Hristos „și pe acesta răstignit”. O, Crucea! Pentru prietenul meu Pustnicul, ea era unica dragoste. Câte îmi mai spunea despre Cruce! Adorația mistic pătimită a Celui răstignit îl adâncea în extaz.
Îmi povestea, într-o seară, de un Eremit cinstit ca sfânt de Biserica Apuseană că dragostea lui afectuoasă față de Crucea Domnului și dorul lui înflăcărat de a participa la Patima Lui l-au făcut să sufere mental atât de mult încât pe fruntea lui s-au format urmele cununii de spini a Domnului, pe mâinile și picioarele lui amprentele cuielor, iar în coasta lui rana suliței. Urmele acestea, a continuat calm Bătrânul, zicea că le-au văzut asceții împreună-nevoitori cu el atunci când Eremitul a adormit în Domnul… Și a tăcut.
Eu m-am arătat surprins.
– Bătrâne, am îndrăznit, credeți că…
– Nu, a zis, eu nu cred, în special fiindcă se interpune dogma. În cazul unui ortodox, însă, de ce să nu cred?
– Dar pentru ce mi-ați spus aceasta? Am observat eu, câta vreme…
Bătrânul Ascet n-a răspuns. Se adâncise deja în tăcerea lui. Această poveste mi-a provocat o adâncă impresie, literalmente m-a dat peste cap. Îmi chinuiam mintea să știu exact de ce mi-a spus o poveste în care nu credea? Nu cumva făcuse aluzie la el însuși? Pentru prietenul meu cuvios toate le consideram posibile. Cum n-am băgat de seamă vreme de 15 ani, de când îl vizitam regulat? Știam că Bătrânul e un înțelept și cuvântul lui era întotdeauna adânc. Căutam cu o adevărată sete, nu cumva disting pe fața lui urmele cununii de spini pe mâinile și picioarele lui „semnele cuielor” și în coasta lui…dar în coasta lui cum să pipăi? Ascetul ședea aproape de o mică fereastră a colibei, cu capul lui alb rezemat de piept. Se gândea? Se ruga?… Pe mine , însă, mă stăpânea o neliniște de neînvins ca să aflu. Soarele abia apusese. M-am ridicat de la locul meu și apropiindu-mă de Pustnic, am început să-i observ cu curiozitate capul cuvios, mâinile și picioarele. Dar zgomotul scaunului a tulburat absorbirea lui și întorcându-se spre mine m-a surprins cu privirea pironită la mâinile lui.
– Ce cauți, frate Teolipt? m-a întrebat Bătrânul.
Bâlbâindu-mă de rușine pentru curiozitatea mea, am răspuns întretăiat:
– Să văd „semnele cuielor”, părinte…
Pustnicul m-a privit vesel și a izbucnit în lacrimi. Fără să vreau am plâns și eu. A trecut mai bine de o oră în acel plâns tăcut. Pe cerul albastru apăruseră deja stele sclipind. Chilia săracă a prietenului meu respira o fină bunămireasmă de „jertfă de seară” și s-a învăluit încet, în umbre sfinte…
Prietenul meu Ascetul Nicodim părea că se născuse ca să nu moară. Mai mult, părea că s-a născut pentru Viață. Era neprihănit ca și culoarea galbenă a feței lui. Și pentru că răsărise „ca un crin al văilor în mijlocul spinilor”, ocrotitoarea neprihănirii, Preacurata Maria, l-a atras pe Pustnic încă din frageda vârstă în „grădina ei”, „Sfântul Munte”, ca el să nu-și întineze hainele.[…]
Au trecut aproape cinci luni, când într-o dimineață a venit la Mănăstire ucenicul cunoscutului meu pustnic, aducându-mi, ciudat, un bilețel de la bătrânul meu prieten. L-am deschis nerăbdător și am citit următoarele: „Fiul meu în Domnul, Teolipt, Domnul mă cheamă. Mă bucur, fiindcă mă duc spre lumina cea neînserată. Dacă găsesc vre-o milă la Stăpânul meu, mă voi ruga și pentru dragostea ta. Vino cât mai repede. Poate mă mai apuci. Dacă nu, te îmbrățișez cu sărutare sfântă și îți las biblioteca mea, manuscrisele și autobiografia mea. Te salut, frate, și amintește-ți de „semnele cuielor” mele. Prietenul tău, Pustnicul Nicodim”.
– „Moartea pentru drepți este odihnă”…
Moartea unui Ascet, iubiții mei frați, nu are nimic din îndolierea zguduitoare a morților de rând. Este doar sfârșitul liniștit al unei vieți frumoase și pline de credință și începutul unui mers sigur spre veșnicia cea neînserată. Pentru Ascet, moartea este punctul orientării lui zilnice, spre care privește cu o tainică nostalgie. Însă, pentru frații și prietenii din jur, plecarea unui om sfânt constituie o pierdere cu adevărat incalculabilă, cel puțin din punct de vedere al realității sensibile.
Pentru Pustnic, viața pământească este mai mult decât o dramă, întrucât în plan conștient el duce o luptă neînduplecată și primejdioasă „împotriva începătoriilor și puterilor întunericului”. Însă drama acestui atlet necunoscut se preface într-o dumnezeiască inițiere. Un mare Monah a zis: „creștinul trebuie să simtă agonia Domnului din gradina Ghetsimani”. Exact acest lucru se întâmplă cu adevăratul Ascet: „Martiriul conștiinței”.
Astfel că, dacă dincolo de dumnezeiescul și măreția ei, pentru bărbații cu adevărat mari, lupta morală devine cu totul dramatică, fără îndoială moartea este o izbăvire, este ultima binecuvântare a cerului. „Moartea pentru drepți este odihnă”…
Cu aceste gânduri și simțăminte și cu ochii înlăcrămați am luat toiagul de călătorie și am început mersul spre pustia cea mai îndepărtată a Athosului. Simțeam că existența mea smerită slujește în acea oră unei taine. Mă chema un bătrân cu totul alb, a cărui viață era o rugăciune neîncetată, un cânt creștin preaînalt, să fiu de față lângă patul lui de moarte, să aud ultimele lui răsuflări. Mergeam cu pas hotărât spre prietenul meu, Pustnicul Nicodim, „care pleca”. Eram singur și, cu toate acestea, vorbeam continuu. Dumnezeule, ziceam, cum dobândesc toate o sfântă transparență când inima omenească e îndoliată de iubire!… Cum toate vorbesc de Iubire, atunci când inimile noastre devin ca ale unor copii! Și cum se liniștesc și odihnesc toate într-o lumina sfântă strălucitoare, când cineva merge spre un sfânt care adoarme și e iubit… Ce cântare îți voi cânta, frate Nicodime, cu ce mâini voi atinge trupul tău neprihănit, cum te voi înmormânta, cuvioase și iubite Pustnice!… Și am izbucnit în lacrimi.[…]
Am adresat cuvinte binevoitoare celor prezenți și ei mi-au făcut cunoscută o poruncă a prietenului meu, către care m-am întors.
– Cum vă simțiți? am întrebat aproape de urechile lui.
A zâmbit. A răspuns, cu zăbavă și adânc, de abia auzit:
– Mă duc. „Căci nimeni dintre noi nu trăiește pentru sine și nimeni nu moare pentru sine. Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim și dacă murim pentru Domnul murim, ai Domnului suntem”. Tu păzește testamentul, iubirea…
Și a tăcut. Și după puțin:
– Iubirea, frate… Și iarăși a tăcut.
Iar eu plângeam. El, suspinând din adânc, a făcut un ultim efort să-și concentreze puterile care-l părăsiseră, a ridicat mâna dreaptă, ca și cum ar fi voit să-mi spună ceva. Eu, aplecându-mă spre fața lui, așteptam să ascult. O tăcere adâncă domnea în colibă. Cu un glas stins, numai cu ecoul respirației, cu privirea pironită spre un Hristos răstignit, abia a reușit să articuleze cuvintele:
– Iubirea, frate Teolipt, iubirea…
Dreapta lui căzu grea pe pieptul său. A închis obosit ochii. Respira adânc.
Părinții urmăreau scena.[…] Deodată, fața Pustnicului s-a luminat. A deschis ochii, a mișcat capul în semn de salut și îngăimând ” Vino! Amin” și-a dat ultima suflare, sufletul lui sfânt… (Sursa: www.hystria.tripod.ro)