Un pat la azil, visul a peste o sută de bătrâni și persoane cu dizabilități

An de an, un număr din ce în ce mai mare de bătrâni și persoane cu dizabilități își aleg ca ultim domiciliu înainte de a-și da obștescul sfârșit căminele de bătrâni. Fie pentru că nu mai au pe nimeni și nu are cine să aibă grijă de ei, fie sunt încă în putere, dar familia nu dorește să-i mai vadă prin casă sau prin curte, bunicii Sucevei bat la ușile azilurilor și se roagă să fie primiți în casa bătrânilor singuri.
Din păcate, instituțiile de profil din județul Suceava sunt arhipline și numai moartea vreunuia dintre asistați face să se mai elibereze câte un loc.
Direcția Socială a județului a deschis o listă de așteptare, încă din 1998, și de atunci șirul celor care stau la rând pentru un pat în azil a ajuns la 110 persoane.
Dacă în 1998-2000 s-au înscris 1-4 oameni, din 2001 numărul lor a crescut constant, astfel că numai în primele cinci luni din 2009 s-au înscris 17 persoane.
Cei mai mulți provin din mediul rural, o parte suferă de afecțiuni precum schizofrenie, etilism sau deficiență mintală, dar și de boli consecutive vârstei a treia, ca hipertensiunea arterială, poliatroză, artrită, amputări de membre, astm bronșic, hemipareză, silicoză sau diabet. Printre ei sunt și bătrâni diagnosticați clinic sănătoși, care văd totuși azilul ca unica speranță de a-și sfârși zilele în condiții cât de cât decente.
Pe lista solicitanților de azil se află, din 2003, și doi bărbați din Calafindești, tată și fiu, tatăl cu tulburare afectivă și fiul cu schizofrenie grefată pe deficiență mintală. În 2004 s-au înscris și doi bătrâni din Pojorâta, născuți în 1934 și 1935, ambii suferind de coxartroză.
Vârstele celor care așteaptă internarea într-un centru social sunt de la 18-20 de ani, aproape toți cu afecțiuni psihice, și până la 80 de ani.
Mulți bătrâni nu sunt luați acasă de familii nici măcar după ce mor
Directorul Direcției Sociale a județului Suceava, Florin Tărnăuceanu, ne-a declarat că prioritate la internare au cazurile sociale, dar sunt destui și cei care sunt aduși de propriile lor familii pentru ca acestea să pună mâna pe casa sau pământurile bătrânilor. Circa un sfert dintre internații în centre se află în această situație, dar Direcția nu poate interveni în nici un fel. Bătrânii sunt abandonați în cămine și la mai mult de jumătate dintre ei nu mai vine nimeni, niciodată.
La Pojorîta, de exemplu, nici 25 la sută dintre cei 76 de bătrânei cazați aici nu sunt vizitați de copiii lor sau de alți membri ai familiei.
Unii nu sunt luați acasă nici măcar după ce mor. Ei sunt înmormântați de personalul azilului și sunt conduși pe ultimul drum de tovarășii de suferință care se mai pot deplasa. De altfel, la Pojorîta, dată fiind vârsta înaintată a internaților și probabilitatea mare de a fi lăsați uitării și după moarte, personalul are tot timpul pregătite sicrie ieftine în magazie.
Dacă pe vremuri exista legenda că cei care mor la azil erau înmormântați, din motive de economie, în șort, maiou și teniși de Drăgășani, astăzi directorul Tărnăuceanu spune că repauzații sunt îmbrăcați decent, în hainele primite din donații și sunt înmormântați după toate regulile ritualului creștin.
Până să ajungă acolo, câteva sute de bătrâni stau zilnic cu ochii încețoșați de lacrimi ațintiți pe ușa azilului, în speranța că poate astăzi îi va vizita cineva și pe ei.