Aveam un vechi obicei, pe care m-aș bucura mult să-l pot păstra și acum: când câteva ceasuri îmi îngăduiau, și eram prea sătul de lumeștile cerințe, cutume și obligații ale cotidianului, duminica de regulă, cutreieram haihui cu mașina încotro vedeam cu ochii și adăstam la slujbele bisericești din satele și cătunele aflate în cale. Nu mă întreba nimeni dacă am programare, de ce și pentru ce mă aflu acolo; vedeam oameni necunoscuți, care altfel niciodată nu mi-ar fi ieșit în cale, și-i cercetam cu interes scriitoricesc, încercând să bănui din chipuri și priviri care le pot fi bucuriile, amărăciunile, dorințele, altfel spus, destinele.
Preoții, cu siguranță, știindu-și bine enoriașii, realizau apariția unui intrus, dar își continuau misia fără dovada vreunui semn de întrebare – în Casa Domnului oricine intră fără urmă de rigori și bilet de voie. Dintre preoți, mulți păreau tineri, unii poate deplin merituoși să promoveze în parohii mai în văzul lumii. Le va veni vremea. Zice lumea că mai grabnic de-ar avea parte și de un dram de noroc. Care, la urma urmei, se capătă tot prin grația Celui de Sus.
Norocul, potrivit definiției dicționarului, presupune însă și „imposibilitatea de a ajunge mai sus altfel prin eforturi proprii”. Ipoteză deloc obligatorie: aș spune că mai multe-s cazurile fericite în care se poate vorbi despre predestinarea ce aduce mai grăbit pe fiecare la locul care i se cuvine și urma să-l obțină, mai ales că, în cazul părintelui Ilie Ilisei, tema tabletei noastre, nu-i vorba despre spectaculoase promovări în breaslă, ci despre un preot care toată viața preot a rămas și care avea să-și asume adevărată faimă duhovnicească prin temeinică lucrare proprie la „talpa Bisericii”, trudind cu stăruință, înțelepciune și bună credință pe ogorul bisericii din Fălticenii vechi.
Întrebarea, legitimă altfel, cum de a obținut târzia notorietate preotul Ilie Ilisei, mult prețuit în parohia și urbea lui, și prea puțin știut în rest, ar trebui să țină seama că toate cele izbutite de el s-au petrecut cu zeci de ani în urmă (preotul a murit acum 40 de ani), iar adevăratul noroc a venit a posteriori, în zilele noastre, când a fost adus la un nou loc de veci, alături de biserica ce a reconstruit-o, și i se tipăresc și retipăresc cărțile. Asta fiindcă a avut parte de un fiu credincios, scriitorul Grigore Ilisei, care i-a îngrijit și publicat scrierile, și de un ierarh înțelept, Timotei Prahoveanul, ale cărui începuturi Ilie Ilisei le-au avut în preajmă. Într-un fel, da, noroc, fiindcă altfel truda preotului rămânea, pentru publicul larg, în nemeritată uitare.
Vor fi fiind și alți oameni ai Bisericii demni de readucere în amintirea veacului, de-a Domnul să fie și ce-i care s-o facă! Scriu cele de mai sus citind cartea nou apărută la „Doxologia”, ”Osteneli sacerdotale”, ediție adăogită și îngrijită de Grigore Ilisei. E o lucrare mai puțin obișnuită, cuprinzând scrieri ale părintelui, comentarii, amintiri, documente, grupaj de fotografii. Profesor de română înrăit fiind, am mai întâi bucuria să semnalez buna și curata limbă națională străbătută dintr-un capăt în celălalt al cărții, într-o vreme în care ”Limba vechilor cazanii” se află într-o detestabilă nepăsare generalizată. Încă o dată, Biserica, așa cum a făcut-o prin veac, se arată bine păstrătoare a unui zăcământ-tezaur național pe care niște neisprăviți vor să-l preschimbe doar într-un inert „mijloc de comunicare” și-atât. În textul rânduit în carte, profesorul nostru (așa-i voi spune totdeauna) Constantin Ciopraga, de aceeași generație, care l-a cunoscut și admirat, îl consideră pe preotul Ilisei un „modelator de conștiințe”: „aducea cu el însemne ale spațiului binecuvântat în care, mai târziu, avea să se nască Nicolae Labiș. Prietenia preotului Ilie Ilisei cu învățătorii Ana-Profira și Eugen Labiș (părinții poetului), tonifiantă, a fost exemplară. Din Mălini se va ridica, paralel cu meteoricul Labiș, un viitor ierarh ortodox, Epifanie Norocel, actualul episcop al Buzăului. De amintit că, în preajma Mălinilor se află Mănăstirea Slatina, ctitorie a Lăpușneanului și păstrătoare a osemintelor lui”.
Simpla acoladă a academicianului ieșean relevă coordonate ale unor suflete alese, circumscrise unui spațiu moldav și el mai mult decât generos dăruit. Tiparul aduce acum convingătoare prezența lui Ilie Ilisei, iar trudei lui temeinice i s-ar potrivi o zicere din păcate șubrezită acum printr-o afiliere prea lumească cu semnul devenit politicianist: „lucrul bine făcut”. Toate cele izbutite de părintele Ilie se arată într-adevăr bine săvârșite și desăvârșite, cu deplin responsabilă dragoste filială și cu exactă urmare a regulilor profesiei, de la corecta gestionare a parohiei, la predicile impecabile, în împrejurările cele mai diverse, până la exemplara teză de zeci de pagini „Tratarea pastorală a bolnavilor”, adevărat vademecum demn și astăzi de urmat. Chiar dacă medicina are acum la îndemână noi posibilități, soluții și remedii, rămâne în deplină vigoare zicerea lui Hippocrates reamintită de Prea Sfințitul Timotei: ”Medicina este un sacerdoțiu umanitar”.
De-a dreptul uimitor marele număr de slujitori ai bisericii, alături de mireni de toate vârstele și profesiile (academicieni, scriitori, ingineri, învățători ș.a.) care au ținut să fie prezenți în sumarul cărții (chiar și cu câte trei-patru texte!); unii l-au cunoscut pe Ilie Ilisei, mulți îl știu doar din rezonanța faimei unui slujitor al Bisericii care n-a făptuit alte minuni decât acelea ale vredniciei, și n-a urcat cine știe ce înalte trepte ierarhice. Cu atât mai remarcabilă calda păstrare a amintirii unui păstor de suflete!
