Un om care știe rostul lumii

Am cunoscut de-a lungul vremii oameni despre care am avut convingerea că nu i-am întâlnit întâmplător. Sunt oameni care apar ca răspuns la o întrebare, ca soluție la o problemă sau ca semn că rostul lumii este simplu și sub ochii noștri. Doar că nu-l vedem și căutăm în altă parte, orbecăim. Alergăm după confort, după succes și fericire și nu e nimic rău în asta. Diferența este în ceea ce înțelege fiecare din succes și fericire și, mai ales, ce face ca să ajungă acolo. Sistemul nostru de valori ne învață că antidotul sărăciei e banul. Dacă ai bani, ești bogat. Și totuși antonimia semantică nu e suficientă când apare unul dintre oamenii aceia de care vă spuneam mai sus. În prima zi a Săptămânii Mari am cunoscut-o pe Elena Lene, o femeie de 87 de ani care poartă-n spate nu doar propria bătrânețe, ci și grija fiului ei cu handicap de gradul I. Nu e un demers jurnalistic, nu e vorba de investigații și dovezi, dar vă voi spune povestea ei, așa cum ea mi-a prezentat-o. Practic, bătrâna și fiul său supraviețuiesc cu 600 de lei pe lună, teoretic sunt foarte bogați. Statul îi datorează bătrânei peste 200 de mii de lei, despăgubire pentru un imobil din centrul Sucevei, demolat de comuniști. Pe vremuri, a locuit într-o casă cu etaj chiar lângă Sfântul Dumitru, unde avea și propria brutărie. Comuniștii au schimbat fața orașului, iar chiaburii au fost scoși în stradă. După zeci de ani femeia a câștigat procesul cu statul român, iar asta o face bogată, dar numai pe hârtie. Elena Lene și fiul ei de 58 de ani trăiesc sub limita sărăciei, într-o cămăruță în care nu încape mai mult de o sobă și două paturi. Acolo mănâncă, acolo dorm, acolo se roagă. Am întrebat-o cum se descurcă și mi-a spus că nu se plânge și nu cere nimic din ce nu i se cuvine, nu pretinde că trebuie să o ajute cineva și nu așteaptă bani de la alții. Grădina i-a dat mereu tot ce-a avut nevoie. În plus, o ajută postul negru și rugăciunea. Așa știe ea să trăiască, după ce viața i-a dat și avere și sărăcie. În afară de casa din centrul Sucevei, Elena Lene a mai avut niște pământ la Rădăuți. L-a donat, a spus femeia, bisericii. De ce, am întrebat-o, ca să aibă grijă de dumneata la bătrânețe? Nu, zice, de mine doar Dumnezeu mai poate să aibă grijă. La fel a făcut și cu grădina și cu casa de pe Hărbărie, în care locuiește acum. Le-a dat Arhiepiscopiei, nu ca să primească ceva în schimb, ci pentru ca cineva să aibă grijă de copilul ei. Nu acum, ci când ea n-o mai fi. De la o vreme are și o vecină pe care o îngrijește. Mai trece pe la ea și-i lasă câte ceva pentru că e mai necăjită, e singură pe lume… Elena Lene este unul din oamenii aceia pe care-i întâlnim ca să-nțelegem rostul lumii. Nu cere nimic pentru că are totul. Iar pentru noi e un răspuns la o întrebare care a venit acum, în Săptămâna Mare.