„Un monah face misiune prin starea lui lăuntrică, prin jertfa lui“ (II)

Care credeți că este poziția firească a monahismului astăzi: cea a izolării și a rugăciunii intense, a închiderii în fața lumii, sau cea misionară, de prezență activă în societate, care implică mărturisire și luări de poziție?
Monahismul nostru trebuie să aibă o singură direcție. Este suficient numai atât: să fii monah și să trăiești ceea ce este al tău, adică să trăiești în acea tensiune lăuntrică de vorbire și de înfățișare înaintea lui Dumnezeu. Așa cum spunea părintele Arsenie Papacioc, un monah trebuie să trăiască permanent prezența lui Dumnezeu, iar această stare lăuntrică nu o avem din când în când sau numai când ne închidem și ne rugăm ori numai când facem misiune, ci trebuie să ne străduim să o avem permanent. Un monah face misiune prin starea lui lăuntrică, prin jertfa lui, prin faptul că el se prezintă înaintea lui Hristos purtându-i în inima sa pe toți ceilalți. Monah cu adevărat este acela care reușește să-i cuprindă în inima sa, cu dragostea sa, pe toți cei din jur, întreaga lume. Și iată, atunci, într-o astfel de inimă largă și lucrătoare, se lucrează mântuirea lui, dar și mântuirea întregii lumi; atunci se întâlnesc și omul de rugăciune, și misionarul.
Dar în ceea ce privește implicarea monahilor în problemele societății, există o anumită limită?
Dacă monahul va fi un rugător pentru întreaga lume, celelalte vor decurge de la sine. Până unde merge această implicare, nu sunt limite, ci doar atât cât el să nu ajungă să se vatăme, ci să rămână în continuare o făclie care arde și se topește pe sine ca o jertfă vie adusă lui Dumnezeu.
„Mireanul să fugă de păcatul semeției“
Sfântul Ioan Scărarul scria că „lumina monahilor sunt îngerii, iar lumina mirenilor sunt monahii“. Cum să se folosească mirenii pe deplin de această lumină?
Mai întâi de toate, mireanul de astăzi să creadă și să se încreadă în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iar mai apoi să fugă de păcatul semeției. Acest păcat atrage după sine foarte multă închipuire și din închipuire vine păcatul cel mare al judecății. Când mireanul cârtește și judecă și pe unul, și pe altul, acela poate să vadă și sfinți, și îngeri, că tot va găsi cusur și la aceia. Deci să fie atent la aceste aspecte: să creadă adânc în Dumnezeu și să se păzească de judecată. Și dacă acestea vor fi în interiorul lui, dacă va avea o credință vie, statornică, și se va păzi de grăirea de rău, mai cu seamă, atunci se va folosi și din faptele monahilor, se va folosi din orice.
Spunea odată un monah: „Mergând spre mănăstire, m-am întâlnit cu un bețiv care s-a uitat la mine și mi-a zis: Mă disprețuiești, așa-i? Tu să nu faci ce fac eu. Mi-am spus atunci: iată un cuvânt de folos simplu pe care l-am luat de la un bețiv. Respectivul și-a dat seama că greșește“.
„Să vedem în aproapele ceea ce este bun, că de răul lui și el este sătul“
Dacă vom ști să discernem, să alegem, vom găsi cuvinte și lucruri bune și frumoase peste tot. Dar pentru aceasta e nevoie, mai întâi de toate, de echilibru lăuntric, e nevoie să fugim de judecată și să vedem în aproapele ceea ce este bun, pentru că de răul lui, de părțile sale negative, și el este sătul. De aceea, e nevoie ca în ziua de astăzi, societatea întreagă, și în mod deosebit mass-media, să-și schimbe directiva: să nu amplifice și să evidențieze doar răul, ci să scoată în evidență binele și frumosul din om și din societate. Când binele și frumosul vor fi promovate, atunci și societatea va deveni mai bună și mai frumoasă. Dar atât timp cât promovăm numai ceea ce dezonorează și degradează, întreaga societate va merge într-o cădere, se va degrada și vedem prea bine că se degradează de la o zi la alta. Așadar, să punem accentul pe valori, nu pe nonvalori.
„Sunt încă în satele noastre creștini foarte buni“
Părinte stareț, ați cunoscut și mireni care să fie lumină pentru monahi?
Slavă Domnului, sunt în Biserică și în satele noastre preoți de mir și creștini foarte buni de care îmi amintesc de multe ori cu evlavie; bunici, străbunici care și-au cunoscut sfârșitul, care au dus o viață curată, de sfințenie, întru frica lui Dumnezeu. Biserica și societatea noastră nu sunt lipsite de așa ceva. Că se împuținează și numărul lor e de la o zi la alta tot mai mic, aceasta o constatăm cu toții. Însă, atât timp cât trăim și ne mișcăm, atât timp cât în interiorul nostru există acel dor, acea tensiune lăuntrică și dorința sinceră de a ne mântui, este un semn că sunt încă mulți dintre noi, atât mireni, cât și monahi, care vor să ajungă la măsura aceea a sfințeniei, a trăirii lui Dumnezeu, a cunoașterii Împărăției cerești încă de aici.
Preacuvioase părinte stareț, cum ar trebui să fie relațiile dintre monahi și mireni? Există anumite limite?
Monahul să se implice în viața de lume atât cât să nu se vatăme, iar mireanul să se folosească duhovnicește de mănăstiri atât cât să nu vatăme viața lăuntrică și buna rânduială a acestora. Dacă fiecare va ține cont de acest aspect, atunci lucrurile vor fi bune, frumoase, curate și, mai întâi de toate, credința și valorile vor prospera.
Referindu-se la viața de obște mănăstirească, părintele Arsenie Boca spunea că cel mai greu este să faci unul din mai mulți. Sfinția voastră, ca stareț la o mănăstire precum e Putna, cum simțiți aceste cuvinte?
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a îndemnat mereu la unitate. Nu este un lucru ușor; când intervin egoismul, interesele personale, atunci unitatea este greu de îndeplinit. Dar atunci când avem ochii ațintiți asupra lui Iisus și avem cu toții un singur scop – binele comun, mântuirea, echilibrul, așezarea lăuntrică -, atunci desigur că unitatea se poate realiza, se poate să faci din toți unul, cum a spus părintele.
„Putna înseamnă mult pentru întregul neam românesc“
Vorbiți-ne, vă rog, despre legătura sufletească a Mănăstirii Putna cu românii din Republica Moldova, dar și cu cei din Bucovina de Nord. Care sunt necazurile și bucuriile lor?
După cum bine știm, Mănăstirea Putna adăpostește rămășițele pământești ale Sfântului Voievod Ștefan cel Mare. Putna înseamnă mult pentru întregul neam românesc. Putna e Mecca noastră, a românilor, este altarul conștiinței noastre naționale, cum a spus Eminescu, este Ierusalimul neamului nostru românesc. Și atât românii din Bucovina, partea ucraineană, cât și din Basarabia și din celelalte ținuturi ale țării noastre privesc cu mult drag către acest așezământ și, în mod deosebit, către faptele vrednice ale înaintașilor. Pentru că noi nu ne întemeiem decât pe temelia înaintașilor și nu ne hrănim, nu ne tragem seva decât din rădăcina aceasta sfântă, din pământul acesta plămădit cu sângele sfinților noștri strămoși și cu truda, cu osteneala lor. Toți românii simt lucrul acesta și au nevoie să vină măcar o dată în viață să se închine la mormântul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, să fie prezenți aici, în Mănăstirea Putna.
Necazurile și bucuriile românilor din afara granițelor țării noastre sunt multe, dorul lor după patria-mamă este destul de puternic, destul de viu, iar speranțele fraților noștri sunt mari. Prezența lor la serbările Mănăstirii Putna, la 2 iulie și la 15 august, le arată dorul după patria-mamă, după ceea ce este românesc, după tradițiile și obiceiurile noastre, după slujbele noastre în limba română, după ceea ce este al nostru. Nădăjduim, cu darul lui Dumnezeu, ca aceste relații să se întrețină și să se extindă tot mai mult. I-am invitat și îi invităm pe toți românii care vor să vină din afară; îi primim pe toți cu drag și cu inimă bună, căci Măria Sa, Ștefan, așa a fost, deschis față de toți, de aceea poporul l-a numit Părinte al său.
(Maria BURLĂ, sursa: Ziarul Lumina)