„Un monah face misiune prin starea lui lăuntrică, prin jertfa lui“ (I)

Fie că ești monah sau mirean, în duhul liniștii și al rugăciunii unei mănăstiri te simți pe deplin om, fiu al lui Dumnezeu. La Putna, „Ierusalimul neamului românesc“, cum o numea Eminescu, acest simțământ pare să fie mai adânc, mai autentic și e însoțit de un îndemn, acum, la puțin timp după începutul anului bisericesc: să punem punct păcatului și început bun vieții noastre, câte zile vom avea. Despre cât de simplu e să facem acest pas, despre cum trebuie să fie relațiile dintre monahi și mireni, despre misiunea celor dintâi și despre legătura sufletească a mănăstirii cu românii din afara granițelor țării ne-a împărtășit câteva gânduri părintele arhimandrit Melchisedec Velnic, starețul Mănăstirii Putna și exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților.
Preacuvioase părinte stareț, spuneați cândva că iadul este cea mai mare durere a lui Dumnezeu și I-o creăm fiecare dintre noi atunci când nu vrem să ne îndreptăm. Cum să punem început bun vieții noastre?
Iadul este într-adevăr durerea lui Dumnezeu și aceasta au spus-o toți Sfinții Părinți. Putem constata și noi acest fapt atunci când ne apropiem mai mult de El și când cunoaștem dragostea Lui cea nemărginită față de om. Când am cunoscut dragostea lui Dumnezeu față de noi, oamenii, față de lumea întreagă, atunci ne dăm seama că iadul nu este altceva decât o durere pentru Dumnezeu.
„De vrea omul, poate. De se silește omul, reușește“
Cum putem pune început bun? Foarte simplu. În primul rând, să vrem. De vrea omul, poate. De se silește omul, reușește. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a spus limpede:„Cei ce se silesc, pun mâna pe Împărăție“, iar la majoritatea Sfinților Părinți găsim acest cuvânt: „Cel care vrea să pună început bun, să se silească“. Ce trebuie pentru aceasta? În primul rând, să-ți găsești un părinte duhovnic, să te mărturisești și să pui punct păcatului. Eu am spus și spun în permanență lucrul acesta: să punem punct păcatului. Sau, cum spunea părintele nostru iubit, Arsenie Papacioc, „astăzi să fim mai buni decât ieri, mâine mai buni decât astăzi“. Cu alte cuvinte, în fiecare zi să caut să înnoiesc, să schimb ceva înlăuntrul meu, să fiu mai bun, iar dacă mă voi sili în fiecare zi, în fiecare zi voi pune început pocăinței mele.
„Să ajungi să-i vezi pe toți sfinți și sfinte în jurul tău“
Sfinții Părinți spun că cel care-și cunoaște păcatele sale este mai mare decât cel care învie morții. Cum să înțelegem acest cuvânt?
Pentru urcușul nostru duhovnicesc este nevoie de smerită cugetare, care este calea cea mai scurtă către izvorul harului dumnezeiesc. Așa cum ne învață unii Sfinți Părinți, smerita cugetare este o harismă ce vine în urma smereniei. Ne smerim, ne umilim, ne defăimăm, ne osândim pe noi înșine și în urma acestor virtuți vine acest dar de la Dumnezeu. Când omul are smerită cugetare, atunci toate îi sunt bune și plăcute și acela nu cunoaște judecata lui Dumnezeu. Mântuitorul Hristos a spus: „Nu judecați și nu veți fi judecați“. Cel care a dobândit smerita cugetare, acela nu mai judecă niciodată pe nimeni și își vede păcatele sale, se vede pe sine și este mai mare decât cel care vede îngerii. Și, așa cum spunea un părinte al Patericului nostru românesc, Vichentie Mălău, ajungi „a-i vedea pe toți sfinți și sfinte în jurul tău“. Și când i-ai văzut în felul acesta, atunci te vezi pe tine mai prejos, iar cel ce se vede pe sine mai prejos decât toată zidirea, acela a dobândit mântuirea. Ei bine, să ne silim spre așa ceva.
„Cu o slujbă și-o pomană, nu suntem creștini“
Preacuvioase părinte stareț, care credeți că sunt cele mai mari piedici în calea pocăinței, pentru creștinii contemporani?
Mai întâi de toate, în calea pocăinței stă necredința. Creștinii noștri contemporani, aproape întreaga lume în care trăim, se află într-o criză a credinței sau, dacă totuși credința există, ea este doar formală, nu e vie. Sfinții Apostoli ne spun despre credință că trebuie să fie lucrătoare prin iubire. Așadar nu este suficient doar să spun că eu cred și să trec o dată pe săptămână, pe lună sau o dată pe an pe la biserică și să pun o lumânare; cum spunea cineva, cu o slujbă și-o pomană, nu suntem creștini. A fi creștin înseamnă, mai întâi de toate, a crede și a te încrede în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a te încrede că Dumnezeu este cu tine, că El îți călăuzește pașii, că El îți arată ce să faci. Și, în al doilea rând, credința creează în interiorul nostru o stare de tensiune care nu este nimic altceva decât un dor după Dumnezeu, după unirea cu El, dar și un dor de a-L cunoaște cât mai mult și de a vorbi cu Dumnezeu.
„Dacă nu ai o credință vie, să nu te aștepți la liniște lăuntrică“
De această stare de tensiune lăuntrică avem mare nevoie în ziua de astăzi. Omul contemporan, abătându-se de la calea credinței și de la trăirea intensă a lui Dumnezeu, nu-și mai găsește rostul, scopul vieții sale. Vedem că s-au înmulțit sinuciderile, vedem tineri dezechilibrați și atâția oameni care ajung la diferite boli psihice, boli care apar ca urmare a necredinței. O credință vie, adâncă, statornică, lucrătoare este lumină, este bucurie, este pace, este bună-petrecere, este bună-viețuire, este așezare și echilibru. Dacă nu ai o astfel de credință, atunci să nu te aștepți la pace, la bucurie, la liniște lăuntrică. Nu vei putea să fii lumină și să împărtășești celor din jur daruri prea multe – și mă refer aici la darurile lăuntrice, duhovnicești, de care e nevoie în ziua de astăzi mai mult ca oricând. Avem nevoie de oameni echilibrați, luminați, care să transmită bucuria, echilibrul și lumina lor. Dar echilibrul nu vine în sufletul omului decât dintr-o credință lucrătoare, iar între virtuțile pe care trebuie să le aibă omul echilibrat este mai întâi de toate smerenia. Nu există echilibru lăuntric fără de sfânta smerenie.
(Maria BURLĂ, sursa: Ziarul Lumina)