UN FALS

În 1994, prin strădania fostului meu coleg de grupă la Universitatea „Cuza”, Leon Volovici, și a Gabrielei Omăt, apărea (la Ed. Humanitas) o carte-restituire de certă excepție: „Jurnalul” lui Mihail Sebastian. A avut parte, absolut meritat, de un box-office generos, au comentat-o mai toate condeiele avizate și, iată, produce reverberații târzii: la ed. „Cartea românească” se publică varianta dramatizată de basarabeanul D. Crudu, intitulată „Steaua fără… Mihail Sebastian”. Adevăr grăiește titlul: cartea-i fără… Sebastian. Din câteva pricini, între care de departe străluce o dilematică întrebare: ce, cât și cum se poate naviga alături de realul fixat într-un jurnal, în numele post-modernismului a-toate-justificator? Sigur că se poate ficționa și pe marginea Mersului trenurilor, dar cui prodest? Autorul declară cu seninătate că nu a respectat cronologia evenimentelor, a inventat sumedenie de situații inexistente în Jurnal, a deformat sensul altora, într-un cuvânt, „textul meu e-o ficțiune și personajul Sebastian este și el pe undeva fictiv.” Ar însemna că putem oricând lua însemnările zilnice ale lui, să zicem, Tolstoi, și construi un alt Tolstoi, rezultat dintr-o epică și-o ideatică diferită de cea atestată de însemnările jurnaliere. Comițând un adevărat fals în acte devenite publice! Cu ce scop? Asta-i întrebarea. Dacă personajul nou modelat s-ar numi Ivanov, ori Putinov, ori Popescu, mai treacă-meargă. Dar să-i spui Mihail Sebastian și să inventezi cu voluptate pe seama lui scene melodramatice derulate complet altfel decât le consemnează istoria literară și le prezintă însuși dramaturgul, e nu numai bizarerie, ci și copilăreală cu iz de sacrilegiu. Crudu imaginează exact pe dos împrejurările premierei cu „Steaua fără nume”: cică bietul Sebastian, recte evreul Iosef Hechter, era obligat să măture zăpada din stradă taman când se derula reprezentația la care, evident, nu i s-a permis să asiste. Ori, cum bine se știe, lui Hechter-Sebastian nu i s-a interzis prezența în sală, ci a numelui pe afiș. La final, în frac, a aplaudat, a trimis actorilor flori și a participat la agapa de după premieră. Sigur că a fost o persecuție tâmpă și adânc regretabilă obligarea la pseudonim, dar până a inventa un Sebastian măturând resemnat caldarâmul și fugărit de-o cucoană de la intrarea Teatrului, ehei, cale lungă! Cartea e plină de asemenea mistificări; dincolo de inadvertențe și de anacronisme comise cu rea credință (de pildă, Lovinescu, mort în 1943, este prezentat, după „eliberare”… manifestându-și adeziunea față de noul regim!) așa zisa dramatizare se străduie să pună într-o lumină complet nefavorabilă, de șarjă agresivă, intelectuali români de talia lui Eliade, Cioran, Ionescu, Noica, Lovinescu, Camil Petrescu ș.a. Nuanțările din „Jurnal” sunt constant eludate și nu numai personajele de mai sus apar cufundate în derizoriu, obtuzitate și meschinărie, ci întreg peisajul uman, alcătuit întâi de toate din români, este tratat în marginea caricaturalului. Din nefericire, acest text aiuristic, minimalizator și falsificator, a ajuns pe scena Naționalului ieșean, provocând legitimă uimire: cum să se împace ficționarea cu rigoarea exactei înregistrări cotidiene? D. Crudu este convins că „istoria și ficțiunea se suprapun”. Așa o fi (în textul său), numai că unde începe ficțiunea, se sfârșește istoria. La ce bun meticulozitatea și exactitatea lui Sebastian (Călinescu îl considera „un adept al lui Descartes, ținând la lucrurile clare și distincte”) dacă de o canava indubitabilă se agață trăsnăi de genul Sebastian „se îndrepta spre aeroport să ia avionul către New York” atunci când l-a zdrobit un camion(?!). De ce nu spre Ungheni, urbea dlui Crudu?