Un erou din Rădăuți

Citesc mai tot ce se scrie despre Holocaust. Din pura dorință de a înțelege istoria urii dintre rase și religii, nu că aș primi vreo retribuție pentru asta, cum primesc reprezentanții lenei bugetare de la Institutul Ellie Wiesel din București, în frunte cu tulburatul – la plete și la creier – Alexandru Florian.
Ca bucovinean, m-a interesat în mod deosebit soarta evreilor din orașe mai mari și mai mici, ca Suceava, Câmpulung Moldovenesc, Rădăuți ori Gura Humorului. Împinse de la spate de ordinele și propaganda care porneau de la mareșalul Antonescu, autoritățile și militarii nu au dat dovadă de prea mare omenie. Dimpotrivă. Au fost nenumărate crimele și abuzurile comise împotriva evreilor, unele pornite din simplă invidie. Se cunosc nenumărate cazuri.
Dar au fost și români care s-au purtat ireproșabil, unii riscându-și chiar viața. Ei n-au cerut simbrie pentru curajul lor nebunesc. Au făcut-o din rațiuni umanitare. Nici măcar de recunoștință nu au avut parte. Pentru că, din păcate, ei nu au fost scoși în evidență de instituții ca Yad Vashem, așa cum s-a procedat cu criminalii de război. Lor nu li se pronunță numele, la conferințe unde participă istorici botoși, plini de carte, dar posesori de mațe pestrițe.
Erou a fost locotenentul Ioan Dumitru Popescu, fost comandant al Chesturii Tiraspol. Avocat de profesie, el nu doar că s-a purtat uman cu evreii, dar i-a și salvat în dese rânduri. De pildă, în toamna anului 1941, când i s-a cerut de către nemți exterminarea unui grup de 4.300 de evrei adunați din zona frontului, el a refuzat, cerând ordin scris pentru fiecare prizonier în parte.
Tot așa, când s-a aprobat repatrierea unui tren cu 873 de orfani de ambii părinți, i-a scăpat de militarii nemți, care plecau în permisie și aveau chef să-i ucidă cu grenadele. Nemții aflaseră de tren și-l așteptau salivând. Dar rădăuțeanul Popescu i-a fentat, trăgând vagoanele pe o linie secundară, păzită de soldați români.
Locotenentul Popescu. Un om admirabil. Un erou.