Un document neștiut

Puțină istorie: Bucovina a fost în întregime românească între 1359 și 1774. Întâlnim denumirea ținutului ce desemna o „Țară a fagilor” încă de la 1392, într-un document emis de domnitorul Moldovei Roman Mușat, ca parte a „Țării de sus” a Moldovei. Trupele austriece au ocupat-o în toamna anului 1774; teritoriul l-au primit drept cadou pentru neintervenirea în războiul ruso-turc. Moldova a protestat zadarnic, iar Grigore Ghica Vodă a fost ucis de turci la Iași în 1777 pentru că s-a împotrivit anexării „Țării fagilor”. De remarcat: ca o recunoaștere a românității de atunci a ținutului, împăratul Austriei purta și titlul de „Mare duce al Bucovinei”. Recensământul din 1880 atestă următoarea componență a populației: 85% români, 10% slavi și 3% „alții”. Până în 1910, s-a modificat radical: cei 800.000 de locuitori erau în proporție de 38% ruteni, 34% români, 21% germani (dintre care 12% evrei), 5% polonezi, 1% maghiari. A fost și urmarea unei adevărate emigrații către Moldova: după încorporarea provinciei în Galiția, ale cărei autorități au încurajat o adevărată colonizare cu ruteni, al căror număr avea să crească permanent, satele românești, mai ales cele din sud, s-au golit. Stăpânirea austriacă a fost contradictorie: n-a încurajat de-românizarea Bucovinei (printr-o readucere parțială a celor emigrați în Moldova și prin unele măsuri de protejare a identității naționalităților din imperiu), dar, în același timp, a represat activ orice încercare de auto-determinare a fostei provincii românești. Bucovina a revenit României în 1918. Urmare colaterală a Pactului Ribbentrop-Molotov și a manevrelor Rusiei, nordul provinciei, a cărei românitate, cum se va vedea, o recunoștea deplin până și împăratul austriac, se află acum în componența Ucrainei. Este revelator un document scos recent la lumină de revista cernăuțeană „Țara Fagilor”: Diploma lui Franz Joseph I prin care, la 9 decembrie 1862, se stabilea „marca” Bucovinei (un cap de bour așezat pe o „tabla” roșie și albastră, cu stele galbene la mijloc). Argumentarea împăratului, care cunoștea bine istoria locurilor și a călătorit de multe ori prin aceste meleaguri (o curiozitate: orașul Rădăuți a purtat o vreme denumirea de… București!) insistă asupra caracterului românesc („moldovenesc”) al ținutului „locuit la început de daci, apoi împoporat de coloniile lui Traian”. Iată, fără a o însoți de comentarii, Diploma semnată de Franz Jospeh I:
„Ca parte din Dacia veche, țara aceasta, Bucovina, se număra sub stăpânirea domnilor Moldovei la așa numita «Țară de Sus», mai târziu se numea «Arboroasa», «Plonina» și în urmă «Bucovina», după pădurea de fagi dintre Cernăuți și Vijnița. Înainte de Ștefan cel Mare, o mică parte a țării de dincolo de Prut se ținea de Galiția, numai pentru un scurt timp, iar o seamă de munții ei de Ardeal. Astfel, hotarele Moldovei și, prin urmare, cele ale Bucovinei, după biruințele strălucite ale numitului principe în contra leșilor și ungurilor, fură restituite și statornicite prin anumite tratate, pe temeiul cărora granițele erau spre apus și miază-noapte Nistrul, satele Sarafinești, Colacin și râul Ceremuș, apoi, spre miază-zi, izvoarele Ceremușului, ale Sucevei, Bistriței și ale Trotușului până la Milcov. Țara aceasta, locuită la început de daci, apoi împoporată de coloniile lui Traian, a fost bântuită pe timpul năvălirii popoarelor de către goți, gepizi, huni, avari, unguri, tătari și alte popoare care au lăsat după sine groază și pustiire. În astfel de împrejurări grele, ce au trecut cam o mie de ani, poporul băștinaș fu împiedicat în calea sa spre propășire și luminare a minții, ci trebuia să fie mulțumit a-și mântui viața, datinile și limba, fugind în întunericul pădurilor sale seculare dacă nu mai putea să lupte cu arma în mână în contra hoardelor năvălitoare. Abia după ce fură împreunate prin Dragoș Vodă singuraticele ținuturi într-un stat și puterea poporului băștinaș mai crescuse întrucâtva prin apărarea de popoare vecine, ajunse statul acesta sub eroul Ștefan cel Mare la un măreț renume, prin biruințele strălucite ale acestuia asupra dușmanilor creștinătății și ai civilizațiunii, despre care biruințe dau încă și astăzi dovezi numeroasele biserici și mănăstiri ca Putna, Volovăț, Rădăuți, Suceava, Solca, Moldovița, Sucevița, Dragomirna și alte multe. (…) Pentru mai mare întărire a tuturor acestora, am subsemnat Diploma aceasta cu Numele nostru împărătesc și am poruncit să se atârne de dânsa sigiliul Maiestății Noastre împărătești”…