– Ioan Gheorghe Rotariu, din satul Dealu, comuna Zvoriștea, s-a născut în anul 1903, și este unul dintre cei mai în vârstă suceveni
– Deși a muncit toată viața în agricultură, nu a adunat ani de muncă „pe hârtie” pentru a primi o pensie la bătrânețe
– Singura sursă de supraviețuire este pensia de pe urma fiului împușcat în timpul exercitării stagiului militar, de doar un milion de lei
Unul dintre cei mai vârstnici oameni din județ, Ioan Gheorghe Rotariu, din satul Dealu, comuna Zvoriștea, trăiește din pensia băiatului împușcat în armată. Deși a muncit toată viața în agricultură, fiind pe vremuri unul dintre cei mai înstăriți gospodari ai satului, nu a putut să beneficieze de o pensie la bătrânețe pentru că n-a lucrat la Stat. Singurii bani pe care îi primește lunar vin „de la băiatul meu”, spune bătrânul. Acum jumătate de secol, unul dintre cei nouă copii ai bătrânului se afla în stagiu militar la București, când ca un fulger a venit vestea că băiatul de 21 de ani a murit. „Mare durere a fost atunci. M-am dus cu un alt băiat la București pentru a-l aduce acasă în sicriu. Mi-au spus că dintr-o greșeală a fost împușcat de un coleg”, ne-a povestit bătrânul, care încă are o memorie extraordinară, reținând cu exactitate mai ales cifrele, datele în care s-au petrecut diverse momente din viața lui. La câțiva ani după moartea fiului său, Ioan Rotariu a fost sfătuit de cineva să depună niște acte pentru a primi o pensie „de pe urma băiatului împușcat”. Prima pensie a fost de 200 de lei. Acum este de milioane (1.162.000 lei). „Pe vremuri nu se cunoștea… Banii, zic. Aveam animale, lucram la pământ, și la 90 de ani am mers la prășit în țarină, făceam și țuică, pe vremuri. Cu munca câmpului și cu ce mai vindeam pe la lume… țuică, mi-am ținut copiii și nevasta. M-au prins comuniștii… Am făcut și o lună de închisoare pentru că făceam rachiu acasă. Atât, o lună”, ne-a povestit bătrânul, care, conștient de câte lucruri a adunat într-un secol, mi-a sugerat să-l întreb orice, că nu l-a lăsat memoria.
|
Un secol văzut doar cu un ochi… Ioan Gheorghe Rotariu a rămas de la vârsta de cinci ani fără un ochi. Chiar în casa părintească, spune el, a fost lovit cu clanța ușii în lumina ochiului, din joacă, de un alt copil pe care părinții lui îl îngrijeau pentru că rămăsese orfan. Erau vremuri grele pe atunci, și nimeni nu s-a mai ocupat de Ioan să-și recapete vederea. I-a fost suficient un ochi pentru a învăța să scrie și să citească, școala elementară făcând-o într-o casă particulară din Buda, pentru că încă nu era nici o școală pe atunci în sat. La vremea cătăniei a fost declarat de unele comisii apt pentru armată, deși nu vedea nimic cu ochiul drept, și a fost purtat câteva luni prin mai multe unități militare, după care a fost trimis la vatră. Nu i-a fost ușor. S-a căsătorit la 24 de ani, și a avut nouă copii. „ În viață am avut și bune și rele. N-au fost numai rele. Am avut o dată șapte boi, vaci, aveam cu ce trăi. Altădată, pe timpul foametei, am lucrat o vară în București. Am lucrat și aici în sat doi ani ca gestionar, iar alți cinci ani la colectiv. Mi-a plăcut munca și nu m-am prea plâns nimănui. Am fost mai tare de fire. Ce-o fost, o fost, am mers mai departe”, ne-a povestit bătrânul. Dar a fost și multă durere. I-a condus pe ultimul drum pe șase dintre cei nouă copii ai săi și pe soția sa (pe care a îngropat-o acum peste 30 de ani). Și pe părinții săi, pe socrii… Mult doliu și multe lacrimi. Cu greu se stăpânește să nu plângă și acum, dar o lacrimă îi țâșnește chiar din ochiul cu care nu vede de 98 de ani. |
– Pensia „de la băiat” se duce pe scutece Pampers
În cei aproape 103 ani de existență, Ioan va împlini această vârstă pe 28 iunie, a stat o singură dată în spital, pe vremea celui de-al doilea Război Mondial, când tifosul ucidea fără milă zeci de oameni. Bătrânul ne-a povestit că întreaga sa familie a contactat această boală, dar, din fericire, au scăpat toți cu viață. În rest nu a mai avut nici o problemă de sănătate. Mai mult, nici acum nu se plânge foarte tare, doar că îl dor picioarele, se mișcă mai greu și nu poate dormi noaptea.
Fiul său Dumitru, care a rămas în casa părintească și are grijă de bătrân, împreună cu soția sa Dorica, ne-a povestit că după ce a „depășit suta” au intervenit și problemele. „Nu se mai bizuiește pe picioarele lui, stă mai mult în pat și, mai rău, face pe el. Asta este, nu mai știe, nu mai simte. Ce vrei, are îndată 103 ani… Și eu și soția facem cu rândul la spălat și la schimbat Pampers-uri. Nu-i ușor, mai ales că din pensia lui abia ne ajunge să-i cumpărăm astea, de schimb. Pe lună, cam 900 de mii se duc pe Pampers”, ne-a povestit Dumitru, și el la o vârstă onorabilă de 74 de ani.
– Ioan Rotariu vrea să ajungă 105 ani
Oamenii care-l îngrijesc pe cel mai bătrân sucevean (probabil, pentru că statisticile nu au fost actualizate din 2002) nu se plâng că au grijă de bărbat, mai ales că le este tată și socru, dar uneori sunt depășiți de situație. Tanti Dorica, deși are grijă de bătrân de când a murit soția acestuia, de peste 20 de ani, nu a beneficiat niciodată de un venit pentru însoțitor. Femeia nici nu știe dacă are dreptul la așa ceva, deși bătrânul are vederea foarte slabă, se sprijină cu greu în două cârje, dar nici nu a dorit ca lumea să spună „vezi, Doamne, copiii nu au grijă de tată”. „Mai vrea și el o bunătate, o mâncare mai bună. Nu este pretențios, dar așteaptă și el ca atunci când intrăm pe ușă să-i aducem ceva. Nu tot timpul ne permitem. Măcar dacă ne-ar ajuta cineva cu niște Pampers, că ăștia sânt cei mai scumpi”, a mai spus Tanti Dorica, și ea lovită de necaz (anul trecut i-a murit fiul de 46 de ani, după ce cu doi ani în urmă și-a pierdut nora. Au rămas patru copii orfani).
Ioan Rotariu are 11 nepoți, 17 strănepoți și o stră-strănepoată, pe care încă nu a văzut-o. Deși haina bătrâneții nu este una ușoară, bătrânul vrea să ajungă și 103, și 105 ani, dacă vrea Dumnezeu. Nu a fumat niciodată, a băut câte un păhărel, dar cu măsură, a mâncat alimente naturale, mai puțină carne, a alegat toată ziua la muncă și nu a pus chiar totul la inimă. Nu se gândește la moarte. Dar cât mai trăiește ar vrea să nu fie o povară pentru ceilalți.
