Ultimul suflet din iad

Motto: „ Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea asta, încât…”
Zgomot de metal înfipt în carnea lemnului.
Zgomot de topor pe os.
Ar trebui să le deosebesc. Nu o fac tot timpul. Sub lamă, fibra se încovoaie către mine, se ondulează o clipă și, înainte de a descrie un cerc perfect, cade. E liniște, e drept, dar nu e adevărata liniște.
Să fii vânat cum sunt doar animalele.
La capătul atâtor ere de civilizație, să fii mai expus decât un triton rămas după retragerea apelor. Să privești în ochi momentul când celălalt moare definitiv, ca să trăiești tu. Cu siguranță, mulțimea de cărți, de filme, de documentare despre fenomenul care acum guvernează planeta asta mult încercată nu avea cum să pregătească pe nimeni pentru nimic.
Toate începeau cam la fel. Un virus creat artificial scăpa de sub control și în scurt timp infecta toată populația. Apocalipsul clasic. Normal, anumiți indivizi erau imuni și încercau apoi să supraviețuiască într-o lume plină de pericole. În unele cazuri situația se rezolva fericit, când un grup de savanți, la fel de imuni, descoperea nu știu ce antidot. În altele totul se ducea naibii și nu exista vreo urmă de speranță.
Având în vedere situația în care sunt acum, toate aberațiile astea cinematografice îmi par glume de prost gust realizate cu buget redus. Lucrurile sunt fioros de simple. Am slăbit cincisprezece kilograme într-o lună. Dorm câteva ore pe noapte și tot timpul sunt în mișcare. Nu-mi pot permite să las garda jos. Am pe urmele mele creaturi ciudate, în afară de monștrii care parcă învață în fiecare zi să se adapteze dezastrului în care bântuie. Nu știu ce a declanșat toată această nebunie și nici nu îmi doresc să aflu. Singurul meu scop este să supraviețuiesc. Minut cu minut. Oră cu oră. Zi cu zi.
Două chestii sunt de nesuportat: duhoarea și singurătatea. Astea mă apasă în fiecare clipă a noii mele existențe. Am devenit un animal capabil de orice, un prădător care abia de mai poartă o infimă fărâmă de umanitate.
Astăzi a fost o zi norocoasă. Am reușit să mă strecor într-un bloc care avea la intrare o ușă din oțel. Am securizat-o, apoi am petrecut câteva ore curățând apartamentele. Acestea sunt în număr de douăzeci, câte două pe fiecare etaj. Nu am avut surprize majore, doar chestii obișnuite. Câteva cadavre decapitate. Câteva animale de companie în aceeași stare. Le-am cărat pe acoperiș. Stau și-mi trag răsuflarea. Aș omorî pentru o țigară, dar din păcate ultima mea rezervă de tutun am epuizat-o acum câteva zile. Mai am o singură problemă. Dacă o rezolv, pot să îmi organizez o mică fortăreață aici. Sunt două locuri în care trebuie să intru. Garajul subteran al blocului și boxele. Cred că acestea au geamuri. Garajul are chiar o intrare separată, ceea ce mărește posibilitatea ca infectații, morții vii, să bântuie pe acolo. Nu prea mă trage inima să mă avânt în întuneric și necunoscut, dar dacă vreau să fiu în siguranță, trebuie să o fac.
Sunt două uși care duc acolo unde vreau să intru. Una e din lemn masiv, iar cealaltă, cea care dă în garaj, din tablă. În unul din apartamente am găsit o canistră de cinci litri plină ochi cu o soluție de curățat parchetul. Chestia asta e foarte inflamabilă. Rup un scaun și îmi confecționez două torțe. Cobor spre boxe. Ușa e încuiată. Trebuie să găsesc o soluție. Obiceiurile pe care le cunosc de pe vremea când mai exista civilizație îmi pot oferi răspunsul. La fiecare scară exista un șef, un administrator, care avea cheile de la subsol, de la panoul cu tabelele de plată, chiar și cheia cu care se putea deschide ușa liftului în caz că vreun ghinionist se bloca. Urmez raționamentul ăsta și în câteva zeci de minute am ceea ce-mi trebuie. Cheile de la boxe și de la garaj.
Deschid prudent. Aprind una din torțe și înaintez. Cobor câteva trepte. Duhoarea e mai pregnantă ca pe casa scării. Nu e vreun zgomot. Aprind a doua torță. Pe prima o arunc în mijlocul încăperii. În câteva secunde am în față un tablou de coșmar. Mai întâi disting o femeie decapitată ce ține în brațe un trup de copil cu intestinele atârnând peste piciorușele putrezite. La o oarecare distanță observ un ciocan, o drujbă și craniul sugarului. În secunda următoare văd venind spre mine un bărbat. Se mișcă greoi, are ochii roșii și scoate zgomote înfundate. Din gură, printre dinții negri, îi curge o salivă galbenă. Îl las să se apropie. La cum se deplasează nu constituie un pericol iminent. Mâinile sale sunt pline de bube umflate. Pielea de pe tălpi crapă la fiecare pas, lăsând în urmă un lichid negru. La gât are o plagă căscată plină de viermi. Sunt sigur că s-a ascuns aici împreună cu cei doi și când nu a mai avut provizii a făcut ceea ce a trebuit să facă. Doar că nu a reușit să-și ducă la bun sfârșit sinuciderea. Nu mi-e frică. Mi-e milă. Când ajunge la un metru de mine, termin eu ce-a început el.
Boxele erau goale, dar ceea ce mi-a luminat existența a fost faptul că blocul avea un generator propriu de curent, ce funcționa pe bază de motorină. Am cărat cadavrele pe acoperiș și am hotărât că voi lăsa pe dimineață inspecția garajului. Nu de alta, dar începe să se înnopteze și nu doresc să atrag atenția. Am pe aproape creaturi ciudate, trei la număr, care mă urmăresc de câteva săptămâni. Nu știu ce anume sunt, dar momentan preferă doar să se țină scai de mine. Adevăratele lor intenții nu le cunosc. Pot doar să îmi imaginez că, mai devreme sau mai târziu, va urma un contact între noi și tare mă tem că voi ieși extrem de șifonat. Dacă voi ieși.
Acesta este un fragment din cel mai nou volum al meu. Apophis – Editura Pavcon 2018.