Să vezi și să nu crezi!

Ultima farsă



40 de ani s-au împlinit în acest început de vară de la moartea lui Aurel Baranga (1979). Cifră rotundă, dar… după cum se vede, nu și-l mai amintește nimeni! A fost, într-o vreme, cel mai jucat dramaturg român, este autorul versurilor imnului național („Zdrobite cătușe în urmă rămân”); după tributul proletcultist al anilor ’50 („Pentru fericirea poporului!”, „Voința de pace a popoarelor nu poate fi înfrântă”, „Arcul de triumf”, „Rețeta fericii” etc.), Baranga (Leibovici) își descoperă și-și cultivă reala vocație de comediograf acid și incomod, câteva dintre piesele sale („Mielul turbat”, „Opinia publică”, „Sfântul Mitică Blajinul”, „Interesul general” ș.a.) ținând cu succes afișul stagiune după stagiune într-o vreme în care satira umbla, cum se spune, cu capul spart. Avea, în afară de știința inventării de savuroase situații comice, o particulară viclenie în virtutea căreia reușea să strecoare și „fitile” și adevărate… bombe cu explozie întârziată. Exemplu: i-am jucat, la Naționalul ieșean, „Opinia publică”. Într-o scenă, prețuita actriță Carmen Tănase, în piesă candidată la examenul de admitere pentru Facultatea de Teatru, era pusă de onorata comisiune să mimeze o… coadă la „Alimentara”. Înzestrată cu eterna plasă de nailon goală (mereu căutând de-ale gurii, românul avea totdeauna „la purtător” un astfel de instrument al speranței neîmplinite), Carmen avansa chinuitor de încet, cu câte un chinuit sfert de pas, pentru ca, la un moment dat, total neașteptat, să cotească la 90 de grade, continuându-și apoi drumul. Sala a explodat: coada dăduse colțul!… În acel mijloc de iunie mă aflam la Uniunea Scriitorilor din București pentru nu mai știu ce ședință. Și găsesc toată conducerea în ținută de doliu: costume negre, cravate și cămăși negre: „Ce, nu știi? A murit Baranga. La ora 11 mergem cu toții la înmormântare. Se spune că vine și Tovarășu’ ”. Ignoram tristul eveniment: la Iași, ziarele erau aduse a doua zi, cu trenul. Se publicase doar un anunț mărunt la rubrica de Decese a „României Libere”, noaptea călătorisem, dimineața, la București, gazetele nu mai înserau anunțul. Fiind exclus de la solemnitatea incinerării (n-aveam ținuta corespunzătoare) am ratat participarea la ultima mare farsă a lui Baranga. Tot certându-se pentru apărarea textelor sale, dramaturgul s-a mâniat până la urmă și pe Ceaușescu, care nici nu-l mai pusese pe lista noului Comitet Central. Și cum se evita informarea „eroului între eroi” cu niscaiva vești neplăcute, supărarea a rămas să mocnească doar în sufletul comediografului. Cum n-am fost martor ocular la așa-zisa înmormântare, spicuiesc din relatările celor ce au participat (vezi rubrica precedentă). Baranga făcuse un cancer galopant și, medic fiind, știa că mai are puține zile. Presimțindu-și plecarea dintre cei vii, a dictat textul anunțului funerar: „Marcela Rusu, soție, anunță pe această cale încetarea din viață a dramaturgului Aurel Baranga. Incinerarea a avut loc la Crematoriul „Cenușa” ieri, la ora 11, în prezența exclusivă a membrilor familiei.” A avut loc! Imposibil! Ceaușescu s-a făcut foc! L-a căutat pe George Macovescu, președintele de atunci al U.S. și l-a făcut albie de porci: „Cum e posibil așa ceva, să moară un mare scriitor și voi să nu știți? Nu vă e rușine? Îi faceți imediat funeralii naționale!” Macovescu ar fi încercat să spună că nu-i cu putință o înmormântare… fără mort, dar Ceaușescu i-a trântit telefonul și s-a organizat în pripă o fastuoasă incinerare… în contumacie! În sala de protocol a Crematoriul s-a instalat, cu banderolă neagră, ditamai fotografia cu un Baranga râzând cu gura până la urechi. În preziua morții, cel din care nu mai rămăsese acum decât o mână de cenușă mai hotărâse ceva: de va fi vreo festivitate, să nu se arboreze ținută de doliu, așa că peisajul din sala de marmură de la „Cenușa” era grotesc: toți oficialii Uniunii Scriitorilor, Consiliului Culturii, Secției de literatură și artă de la C.C, în costume negre ca niște pinguini, toți apropiații lui Baranga, avertizați de Marcela Rusu, în ținută cât se poate de colorată, de vară, la o înmormântare… de teatru absurd. Ceaușescu a trimis ditamai coroana și s-au ținut discursuri înlăcrimate în fața unei fotografii din care răposatul se hlizea ca la ditamai sărbătoarea! Le-a făcut-o!
Au trecut 40 de ani. Iar uitarea e scrisă-n legile omenești…



Recomandări

„Ce ai Tu cu noi Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica a V-a după Rusalii

„Ce ai Tu cu noi Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica a V-a după Rusalii
„Ce ai Tu cu noi Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica a V-a după Rusalii