Ucraina rezistă!

Ne ustură ochii de cât i-am ținut ațintiți către drama Ucrainei și ne-a secat izvorul celor mai dure cuvinte de ocară în stare să condamne cât și cum s-ar cuveni omului ce a adus planeta în pragul prăpastiei – Vladimir Vladimirovici Putin. Un singur om! Ca și în 1939! Se va spune că nu-i deloc singur, că are sumedenie de acoliți, nația îl iubește și voturile or să curgă mereu în favoarea lui. Eroare: ia să vedeți, indiferent de rezultatele invadării Ucrainei, cum în două-trei săptămâni șobolanii încep să părăsească corabia! În construcția știrbă a lumii noastre se pare că lipsește atât supapa de siguranță care să prevină acumulările ilicite și profund imorale de putere nestăvilită, cât și mijloacele de intervenție coercitivă decisivă și imediată. În situația în care ONU a devenit un organism decorativ și inutil cu Rusia și China având etern drept de veto, Uniunea Europeană este lipsită de putere militară, iar deciziile majore sunt luate de marii actanți în funcție nu de principii, ci de cum susură prin conducte gazul și petrolul, fiecare având grijă de propria ogradă și de propriul interes, greu de crezut că ordinea mondială are cum să se păzească de ivirea unor excrescențele tumorale pe fața și destinele Europei gen Putin. În momentul de față, Țarul și ai săi trebuie să se gândească la apărarea pielii proprii, fiindcă există și eventualitatea acuzei de genocid și spectrul unui alt Nürenberg. Motiv pentru care nu pot fi excluse extrem de primejdioase gesturi disperate! Numai că mai lesne a fost de luat Berlinul decât Kievul, fiindcă Armata Roșie întâi a distrus total capitala Germaniei și abia după aceea au cucerit-o pas cu pas – ceea ce Putin, dezavantajat în gherila urbană, n-are cum s-o facă, fiindcă ar însemna să pună armamentul greu pe civili. Adicătelea, să-i elibereze și să-i fericească pe ucraineni… ucigându-i! Înfoierea lui Putin s-a produs treptat și în ochii lumii nepăsătoare, de-a lungul ultimilor 20-30 de ani. Se pare că după euforia unor înălțătoare momente de referință și de răsunet, pare-se istovitoare, în istoria omenirii se rânduiesc câteva decenii de derută și de contraperformanță. În ce-i privește pe români, pot fi astfel categorisite și evenimentele de după marea Unire din 1918, și cele ce au urmat anului revoluționar 1989. Întrucât s-ar zice că-s scrise azi, reproduc, în cele ce urmează, fragmente dintr-un patetic articol scris de Mircea Eliade în perspectiva împlinirii a 20 de ani de la marea unire:„Ani pe care nu numai că i-am pierdut (și când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în fața contemporanilor și în fața istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupție, bacșișuri, demagogie și șantaje.Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăși existența istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus și ne conduc nu mai văd. Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase și mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata noastră țară (…) elita noastră conducătoare își continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte.” (n.m.: în 2022 izbucnește războiul la un pas de noi, și ne-am găsit să facem mitinguri de protest la nu mai știu prea bine ce… altceva!) „Nici nu mai găsești cuvinte de revoltă. Critica, insulta, amenințarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii aceștia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins (…) ei nu se gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambițiile pe care și le mai pot satisface […]Același și același lucru, ca și când am trăi într-o societate pe acțiuni, ca și când am avea înaintea noastră o sută de ani de pace, ca și când vecinii noștri ne-ar fi frați, iar restul Europei unchi și nași…” Articolul din care am citat parțial, publicat în „Vremea” nr. 505, a apărut în septembrie 1937. Eliade se afla în perioada sa de susținere a unei ideologii pe care, mai târziu, avea s-o renege. Poate tocmai de aceea textul se cuvine re-parcurs de la înălțimea înțelegerii de acum, întrucât avertizează, fie și cu patetism exagerat, asupra nefericitei eventualități a radicalizării reacțiilor în fața unor realități de oarece similaritate, indiferent de culoarea politică generatoare. Și, în altă ordine de idei, contribuie consistent la șubrezirea unui mit: mult-prea-lăudatul model interbelic al „democrației exemplare”.