Turnător la… posteritate

Cauți una și dai de alta. Răscolind prin rafturile cu opuri diverse (inclusiv cele instalate în garaj – nimic mai complicat decât să afli titlul dorit printre cărțile mele, stivuite unde s-a putut, cât s-a putut și după cum au venit, fără vreo intenție de sistematizare și rigoare biblioteconomicească) dau peste ditamai cărțoiul (850 de pagini) pe care l-am reeditat cândva (2008 ) și care se pitește în raft parcă jenat de propria-i existență. Aș zice, dacă mi se îngăduie astfel de savantlâcuri, că-i o carte copleșită de sentimentul derelicțiunii, pe care dicționarul îl definește ca stare de însingurare și neputință, sentiment al aruncării într-o lume indiferentă și ostilă. Este vorba despre „Umbrele” lui Aurel Leon. Am publicat primul volum la „Junimea” în 1970, într-un tiraj relativ modest (astăzi ar părea uriaș!). S-a bucurat de succes și librarii au solicitat volumul al II-lea în tiraj dublu. La fel s-a întâmplat, pe rând, și cu celelalte patru volume care au urmat, tot mai căutate și fiecare editat într-un tiraj superior precedentului. Așa se face că mai nimeni n-are cum să aibă seria completă, drept pentru care, după revoluție, am înmănuncheat, cu speranța succesului editorial, toate cele șase volume într-unul singur, ce urma să inaugureze spectaculos și eficient producția de carte a unei edituri particulare nou înființate. După care, târziu, a venit bomba: autorul turnase nu numai la Securitate, ci și la celelalte organe de profil, conduse pe rând de Cristescu, Bondarenko, până la Doicaru, Pleșiță, Măgureanu. Efect dublu: nimeni n-a mai cerut cartea, editura a dat faliment. Și apare din nou întrebarea dacă odată cu zoaiele din copaie trebuie azvârlit și pruncul. Aurel Leon reprezenta o trăsătură de unire între două lumi.Format la școala gazetăriei („Prutul”, „Opinia”) care azi publica știrea, mâine, desmințirea și poimâine, desmințirea desmințirii, Leon a izbutit repede să-și asume conduita și rigorile ziaristicii moderne, ce consideră (mai bine zis considera) nu numai informația eronată, ci și greșeala de tipar capătul lumii. Și Doamne, câte văzuse Leon, câte știa! Cu cine dialogase! Cine-l primise în casă! Poseda marea știință de a specula amănuntul caracterologic și de a înfiripa portrete din două-trei linii. O replică îi era prea de-ajuns pentru schițarea convingătoare a portretului psihologic. Aveai senzația că-i cunoșteai de mult pe marii ieșeni ai începutului de veac; coborau din pagina severă a manualului – pur și simplu reînviau! L-am crezut mai întâi ușor șuetard și prea aservit devizei junimiste „anecdota primează”. Fals. Un studiu doct, doldora de subsoluri savante, poate fi mai puțin relevant și, oricum, mai plicticos decât o vorbă de duh cu surprinzătoare încărcătură caracterologică. Peisajul uman poate fi examinat și din acest unghi, atunci când investigația se întemeiază pe inteligență și spirit de observație, dăruite cu har scriitoricesc. După „Trecute viețide doamne și domnițe”, în care Gane izbutise re-compunerea unui sfârșit de secol conjugând arta portretului cu strădania istoricului împătimit, „Umbrele” lui Aurel Leon veneau, pe alt plan, ca un element de continuitate. Domnițele și prinții lui Conu’ Aurică sunt Hortensia Papadat-Bengescu, Sadoveanu, Otilia Cazimir, Băncilă, Haricleea Darclé, Caragiale, Gr.T. Popa, Nutzi Acontz, Camil Petrescu, Ibrăileanu, Lesnea, Pallady, Labiș, Topârceanu, Dăncinescu, Sava, Kiriakoff, Băncilă, Coandă, Codreanu, Miluță, Mărgărit, Galaction, Caudella, Lovinescu, Isanos, Philippide, Birlic, Vianu etc. etc. etc. – peste 200. După descoperirea derapajului moral al autorului, toți cei 200 se vor întoarce fără vină în uitarea cea scrisă-n legile omenești, fiindcă nu mai există o carte în fila căreia să fie alăturați cu toții întru deslușirea duhului Iașiului a odinioară.N-aș crede că Aurel Leon a fost turnătorul tipic, rău, agresiv, mincinos, practicant cu voluptate al delațiunii – poate chiar dimpotrivă; de fapt, nimeni n-a văzut un astfel de document probator și nici vreo listă a persoanelor vătămate. Dar blamul rămâne să plutească acuzator, cartea agonizează făr-de speranțe, și marii ieșeni ai perioadei 1920-1991 care au avut tangențe cu spiritualitatea urbei s-ar putea zice că mor a doua oară. Vizionar, în prefața cărții sale damnate Aurel Leon îl citează pe Topârceanu : „Cum ai putut, cu mintea calmă / Să nu-ți dai seama de pericol?” Chiar așa, Coane Aurică! Cum ai putut să torni și la Securitate, și (elogios, cald, previzionar), la… posteritate?