TUDOR OCTAVIAN – Inventatorul de subiecte

O viețișoară în diminutive
Am lăsat pentru final, cel mai savuros și reprezentativ pamflet al lui Octavian. Intitulat Goguțicu și pornind de la observația că „limba română e, probabil, singura limbă din lume care diminutivează diminutivele”, autorul se oprește la un caz concret. Cel al lui Goguțicu, diminutivul lui Gogu, care și el e un diminutiv, al lui Grigore.
Dar diminutivul nu e, pentru român, un simplu și inofensiv alint, cum dictează aparențele, ci „e filozofie a vieții, program politic, direcție în afaceri, destin”. Diminutivul e totul. Fără diminutive asupra sa, un român nu e un român întreg.
În consecință, ceea ce urmează e o beție de diminutive, pentru ca cititorul să poată înțelege la perfecție linia după care Goguțicu își conduce exemplara sa existență. Astfel, el deține „o căsuță cu curticică”, dar și „o slujbuliță bunișoară, o lefșoară”, ceea ce-i permite să se bucure de toate plăcerile vieții, mai concret de „o fripturică, o berică, o țigărușă, o puicuță.”
Nimic din ceea ce-i omenesc nu-i rămâne străin lui Goguțicu, întrucât, nu-i așa, „o viețișoară are omul și o cruciuliță la căpătâi”. Așa se face că, înafara nevestei, el se poate lăuda și c-o „iubițică, o fătuță cu un funduleț și niște țâțișoare sa-ți lingi buzele.”
Fiecare nou diminutiv îi apare cititorului ca o bornă de kilometraj spre punctul terminus al unui trai fericițel, încheiat cu siguranță apoteotic, printr-un canceraș, un atăcuț cerebral sau un infărcțel.
Fericirea ca diminutiv, așa s-ar mai putea intitula pamfletul, bun de inclus în orice manual de jurnalism, al lui Tudor Octavian.
Tudor Octavian. Un autor care – la fel ca Dinescu, Ștefănescu, Mihăieș ori Popescu – n-a îngăduit ca pamfletul românesc de după 1990 să cadă în derizoriu. Un autor care – aidoma celorlalți patru – n-a fost de acord ca pamfletul românesc să fie diminutivat. Chiar dacă destule scrieri ale celor citați sunt discutabile – dar nu e aceasta unul din scopurile ascunse ale genului? – niciunul nu a scris și nu va scrie „pamflețele”.
Mulțumită lui Octavian, Dinescu, Ștefănescu, Mihăieș ori Popescu – nimeni, niciodată, nu va vorbi despre „pamflețelul” românesc de după 1990. Grație lor, nimeni, niciodată, nu va putea spune că „pamflețelul” de după 1990 a primit o „moștenirică frumușică” de la niște „străbunicei cu dare de mânuță”, pe nume Caragiale, Arghezi și Bogza, dar că „pamflețelul, nesăbuițel”, a cheltuit iute moștenirica pe „o fripturică, o berică, o țigărușă, o puicuță”, ajungând un „neiecuța-nimeni”, cerșind lângă „podeț” sau în fața „bisericuței”.