Scriam această tabletă la ora când începuseră rachetele lui Tramp să bubuie în Iran, cu tam-tamul geo-politic aferent și escaladările în cascadă. Între timp a fost ucis Khomeini, Iranul a atacat fără rost țările din Golf, armada israelo-americană s-a dezlănțuit vertiginos… apoi a fost/n-a fost lovit un portavion american și așa mai departe. Circulau tot mai multe informații contradictorii, lumea era bulversată, alarmată, angoasată și, cu siguranță, până la așezarea articolului nostru în pagina gazetei, destule s-or schimba, fie-n bine, fie-n rău.
Trump a slobozit o păsărică pe gură când și-a denumit atacarea Iranului „operațiune de luptă majoră”, dovedind că marile spirite se întâlnesc, doar și Putin a declanșat o „operațiune” în Ucraina, amândoi încercând să evite acuza aprinderii de noi războaie în deplin luminatul secol XXI. Dacă nu se poate vorbi prea multe despre legitimitatea intervenției lui Tramp-Netaniahu, rămâne absolut incontestabil și legitim temeiul moral: anihilarea cancerului iranian înainte de ajungerea lui la metastaze. (Poate nu-i lipsit de interes să amintim că, la înființarea și dezvoltarea tehnologiei nucleare a Iranului, a contribuit hotărâtor SUA, care i-a furnizat și pus în funcțiune întâiul lor reactor, Tehran TRR, în 1967!)
Deocamdată, totu-i prea fluid și greu previzibil, așa că interesul general rămâne îndreptat spre evoluțiile militare de moment, lăsându-se unui viitor deocamdată aburit o întrebare esențială: ce va fi în Iran mâine? Pe termen mediu și lung, Iranul n-are cum ieși câștigător într-o dispută cu SUA + Israel, chiar dacă la forța celor 93 de milioane de cetățeni ai statului iranian s-ar cuveni adăugată susținerea a nu mai puțin de 1,65 miliarde de adepți ai Islamului (34% din populația globului!). E-o masă totuși profund neomogenă, cu falii adânci de natură religioasă și incompatibilități păstrate și accentuate prin veac.
În chestiunea urmașului lui Khomeini, în pofida deciziilor oficiale (încă așteptate) continuă să se înșire nume diverse, între care cel mai discutat și, totodată, cel mai controversat rămâne Reza Pahlavi jr., fiul cel mare al lui Mohammad Reza Pahlavi, ultimul Șah al Iranului. Figurează, natural, primul pe lista independentă care circulă subteran, și-i considerat nu de ieri, de azi, una dintre cele mai proeminente figuri ale opoziției față de actualul Guvern al Republicii Islamici Iran. Personajul merită atent cercetat, fiindcă a izbutit să se desprindă de cutumele întunecate ale Iranului ultrareligios, spre a accepta cu atentă grijă semnele de modernitate ale veacului XXI (primii muguri: în tinerețe, la 12 ani, obținuse licența de pilot militar, apoi a fost un pasionat jucător de fotbal…) S-a autoproclamat șah al Iranului în 1980, când tatăl său a murit în exil la Cairo (în 1967, Reza fusese numit oficial Prinț moștenitor al Iranului). Imediat, Statele Unite au anunțat că nu-l consideră succesor de drept la tronul dinastiei Pahlavi și că guvernul nu intenționează să-l sprijine, întrucât SUA recunoaște guvernul iranian postrevoluționar nou înființat. Halal alegere!
În fapt, Reza declarase public nu o dată că se consideră doar un potențial „lider tranzitoriu” al Iranului, cerând ca numai alegerile generale să configureze soarta fie a monarhiei, fie a republicii. Totuși, în 1986, a format un guvern în exil „pentru a instala din nou o monarhie constituțională în Iran”, vreme în care și-a consolidat autoritatea ca iranian în străinătate militant pentru drepturile omului, democrație și unitate în rândul iranienilor din țară și din restul lumii – ca de obicei, fără a pretinde și tronul. Crezul său: separarea religiei de stat în Iran, precum și alegeri libere și corecte „pentru toți indivizii și ideologiile politice iubitoare de libertate.”
Se consideră că Pahlavi „se bucură de un anumit grad de sprijin în societatea iraniană, deși este greu de discernut cât de larg este acest sprijin.” Unele sondaje sunt reținute, altele, dimpotrivă: cel al Universității din Navara (2023), cu 9000 de respondenți, anunță că 83% l-ar prefera pe Reza actualului regim din Iran, pe când sondajul Universității ”George Mason” îi creditează doar un sprijin de 15%. Are în schimb, cu certitudinea evidenței, enorme participări la manifestările organizate în străinătate: luna trecută, când a declarat „Ziua globală de acțiune”, a avut peste 250.000 de participanți la mitingul de la München, iar la cele de la Toronto și Los Angeles, circa 350.000.
La Reza pot fi reperate și unele pseudoexcentrități bine calculate: cea majoră, de neconceput pentru mentalitatea iraniană, pretinde regimurilor islamice să accepte libertatea religiei, precum și separarea statului de Biserică – acte considerate de mulți de-a dreptul blasfematorii. Le adaugă mici „trăsnăi” cu răsunet unde trebuie, cum ar fi vizitarea Israelului și convorbiri cu Netaniahu (când Constituția Iranului încrustează-n grindă ca semn de onoare distrugerea statului evreiesc!) ori avertizarea lui Tramp să nu atace Iranul, întrucât problema care a început în Iran trebuie să se încheie în Iran.
Sunt greu de urmărit sinuozitățile Americii (în care s-ar întrezări și mâna CIA) în evaluarea lui Reza Pahlavi jr.. Trump (într-un interviu de luna trecută) spune că ”Pare foarte simpatic, dar nu știu cum s-ar descurca în propria țară (…) Nu știu dacă țara lui i-ar accepta conducerea, dar dacă ar fi așa, eu unul n-aș fi împotrivă.” Cum se vede, e cam așa: tu hotărăște în țara ta, și de decis, decide Trump!
