”Decât să mori eroic pentru o cauză, e de preferat să trăiești smerit pentru ea” – scria John D. Salinger în romanul ”De veghe în lanul de secară” și, fiindcă am rezonat de îndată cu ea, rostirea mi-a venit în minte nu cum s-ar putea crede – adică legat de împușcarea lui Charlie Kirk – ci privindu-l pe asasin. Dar să mă explic:
Mai întâi, fiindcă, prin tot ce a făcut în viața lui de 31 de ani, activistul ucis nu are cum fi erou, după cum nici moartea sa nu a fost una eroică, ci întâmplătoare: eroismul însemnând asumarea conștientă, uneori chiar nesăbuită, a unor riscuri mortale de dragul unui ideal. Apoi: acest ins banal și tupeist, pe nume Charlie Kirk, susținea, apăra și promova, cointeresat și bine răsplătit financiar, doar o doctrină și o gașcă – ambele de ordin politic – ele voind să impună plutocrația, suma lor fiind departe de noțiunea de ideal.
În privința lui Tyler Robinson – lunetistul de 22 de ani și presupus criminal – lucrurile stau, în opinia mea, altcumva. Și iată argumentele:
Locuind în statul Utah – unde a și acționat – tânărul știa bine că, după o astfel de faptă, abominabilă cât se poate!, el riscă pedeapsa capitală prin pluton de execuție. Totodată, indiciile de până acum livrează ideea că, în mintea sa – și dacă e adevărat, e de cercetat – Charlie Kirk se arăta drept creierul hiperactiv al unei eficiente intoxicări de masă cu violență, ură, poate chiar cu fascism, iar asta, preponderent în rândul tinerilor. Or, tot în mintea lui Tyler, a împiedica creșterea unui astfel de fenomen, merita orice risc: autopropulsarea în poziția de salvator și erou putându-i fi iluzoriu motor.
Deocamdată însă, în contextul informațiilor disponibile, înclin să cred că, deși prin presiunea publică ar putea fi cerută pedeapsa capitală, dacă va fi găsit vinovat, Tyler Robinson va fi condamnat la închisoare. Iar decizia înmuierii pedepsei ar putea aparține, din culise, chiar administrației Trump, rațiunea fiind aceea de a nu-l înălța la nivelul victimei, deja și pe total nemerit, declarată erou. Aici, spre a nu lăsa loc interpretărilor, subliniez că, personal, nu accept crima pentru niciun motiv, după cum și condamnarea la moarte o consider ca neacceptabilă.
Ceea ce Tyler ignora și, în general, se ignoră – acesta fiind subiectul scrierii de acum! – este o sumă de realități, printre care și aceea că, fie și în condițiile unei reale activități profasciste, problema de neînlăturat o constituie adepții lui Kirk, prin uriașul lor număr: inși instantaneu isterizați la rostirile activistului și dintre care, în cazul înlăturării liderului, oricând se va putea ridica un altul asemenea!
Simptomul comun tuturor – activist, fani și asasin – este însă lipsa sensului personal!… O lipsă ce caracterizează totodată mult mai largi mase – tineri mai cu seamă – din societatea americană actuală, oameni cu sau fără implicare politică, în spiritul cărora ura, violența, banii și sărăcia coabitează exploziv. Cercetarea trebuind centrată asupra cauzelor degringoladei sociale. Doar a o constata și a o pune la zid, e ca și cum un medic, aflat în fața unui bolnav care varsă, în loc să caute etiologia bolii, spre a o trata eficient, s-ar limita să scoată bolnavul din salon, fiindcă murdărește locul.
Câteva dintre convingerile activistului Charlie Kirk merită neapărat subliniate: ”Iertarea este distracție”, ”Empatia este pentru fraieri”, ”Nu este diferență morală între un făt și un adult. De aceea, 47 de avorturi anuale sunt mai rele, matematic vorbind, decât Holocaustul”; acestora trebuind adăugate pledoariile sale înfocate pentru dreptul individual de a purta arme de foc și pentru pedeapsa cu moartea, aplicată în locuri publice. O sumă de concepții cimentate ce trădează o gravă afectare mintală, fundamentată pe lipsa iubirii și iertării; polii adevăratei credinței creștine! Aici își găsește locul rostirea lui Jacques Derrida despre iertare: ”Singura iertare autentică este cea pentru faptele de neiertat. Restul sunt calcule”. Iertarea astfel înțeleasă, alături de iubirea necondiționată, întregind chipul lui Hristos.
La acestea, dacă adaug atitudinea lui Kirk de permanentă superioritate, de atoateștiință, de ironie – când era încolțit public – de devalorizare a interlocutorului incomod, întreruperea acestuia, grimasele disprețuitoare, mestecatul de gumă în timpul dialogului, reducerea femeii la rostul reproducerii etc., tabloul patologic se întregește; la mijloc fiind – specialiștii în neuroștiințe o spun! – o gravă tulburare mixtă de personalitate: ”triada sumbră”, stare ce îi caracterizează și pe ceilalți doi indivizi proeminenți din vârful administrației actuale americane: Donald Trump și J.D. Vance. Este un loc comun unde se întrepătrund în grade diferite și fluctuante, potențându-se, psihopatia, narcisismul pervers manipulator și machiavelismul, uneori cu nuanțe paranoice. Dar!… Tulburările de personalitate, simple sau intricate – deși cam necunoscute publicului larg care, adesea, le întrupează – au înregistrat o explozie în societatea modernă de oriunde, cea americană ducând stindardul: atât cel etiologic, cât și cel al incidenței.
Privitor la ultima, specialiștii în psihologie și psihiatrie atrag public atenția asupra presiunilor care, ”grație” mulțimii indivizilor astfel suferinzi și… corectitudinii politice, se fac asupra Legislativului USA, spre a scoate această categorie de afecțiuni mintale din cadrul psihopatologic, declarându-le normale. Pe cale de consecință, exact indivizii echilibrați – tot mai împuținați numeric – riscând să intre sub incidența nefirescului!
În ceea ce privește originea tulburărilor de personalitate, trebuie înțeles că orice comportament omenesc are un suport anatomic concret, cu rezultatul funcțional la vedere, generând caracterul.
Germenii rătăcirii spirituale de masă, însemnând modificări anatomice cerebrale, s-au sădit la nivel familial în ultimii cam 100 de ani și ”din ce în ce”, vorba fiind de virarea modului de viață individual spre ”a avea”, omul părăsind-l pe ”a fi” în vocație, banii devenind motorul puterii de a dobândi și a poseda.
Criza americană de supraproducție din anii ‘20 ai secolului trecut a fost cea care a impus pe piață industria reclamei, fundamentată pe comparație și imitație, garantele nefericirii: ”Doamnă, frigiderul dumneavoastră are numai 60 de litri, în vreme ce al vecinei cuprinde 100!… Nu v-ați dori unul asemenea?”… ”Domnule, automobilul dumneavoastră are numai patru cilindri, în vreme ce al vecinului are șase și prinde 130 de km/h!… Nu v-ați dori un astfel de motor?”
Așa se face că, în familii, au început plecările departe pentru câștig. La început au plecat tații, apoi, tot mai mult și mamele, fenomenul ducând la dispariția ”celor șapte ani de acasă”, timpul ”formatării” cerebrale relațional armonioase, între structurile poftelor primitive, ale conștiinței și autocontrolului. Rezultatul a fost ”copilul invizibil” – invizibil pentru părinții ocupați – copil a cărui creștere a revenit sistemului sau, uneori, străzii. Un copil care, deși adesea avea ”de toate”, nu beneficia de iubirea, atenția și îndrumarea părinților care ar fi fost datori să îi îndrepte pașii nu spre un job oarecare – de dragul câștigului – ci spre a fi cel care era menit să fie, grație talentelor individuale, oricare ar fi fost acestea, poate, chiar ”mai modeste”. Or, sensul personal, singurul garant al fericirii nu poate fi trăit decât în ”a fi”; stare pe care societatea americană – și, după ea, ceilalți ”imitatori civilizați” – au cam ratat-o.
Soluția nu e dată nicidecum de sisteme, ci este una individuală și reclamă curajul autocunoașterii, ”individuația” – de care scrie C.G. Jung – putându-se întâmpla la orice vârstă.
