Tristeți de week-end

Dacă ar fi să caracterizez într-un singur cuvînt fotbalul care se joacă în România, acesta ar fi: trist. Cine nu înțelege sensul este rugat să-și amintească meciul dintre Oțelul și Jiul, iar dacă nu l-a văzut să ceară caseta cu înregistrarea acestuia fie de la televiziunea care a avut nefericita inspirație de a-l transmite, fie de la Liga lui Mitică, un personaj prea vesel pentru un fotbal atît de trist. A fost un meci care poate fi numit „de fotbal” doar în măsura în care s-a circumscris regulamentelor în vigoare, adică s-a jucat pe un teren omologat, la tărășenie au participat jucători (sau ce-or fi fost ăia…) în număr corespunzător, iar arbitrii au fost și ei exact atîția cît trebuie. Ceva tot a lipsit: fotbalul. De altfel, asta e o tradiție la Galați, fiindcă încă de pe vremea cînd urbea era reprezentată de alde Siderurgistul, celor mai bătrîni ne-au rămas în memorie unele dintre cele mai urîte (adică exact ca acela de alaltăieri) meciuri din trista istorie a tristului fotbal românesc. În cele 90 de minute plus prelungirile, m-aș fi așteptat ca măcar una dintre echipe să fi încercat cît de cît ceva, cu atît mai mult cu cît ambele se află la limita supraviețuirii, orice punct pierdut putîndu-le fi fatal… iar la Galați nu se poate spune că fiecare din ele a cîștigat cîte unul, ci că fiecare a pierdut cîte două. Atîta delăsare, indolență și inerție nu cred că am mai văzut… decît tot în tristul campionat românesc. Ba chiar mai des decît s-ar cuveni. Cel mai grav mi se pare faptul că, pînă și în această situație, în loc să încerce să facă ceva, inerții indivizi prezenți în teren, dintr-o păguboasă obișnuință (sau mai exact: dintr-o elementară lipsă de educație), la 0-0, după minutul 80, ei continuau să se invite unul pe altul să bată autul sau cornerul, să ceară de trei ori așezarea zidului, să se tăvălească ca găina cu gîtul tăiat după un banal contact, și cîte și mai cîte! Toate, cu inconștiența de factură mîrlănească a celor care știu că-și pot bate joc de public fără să li se întîmple nimic. Se comportă exact ca niște funcționari tîmpi, veniți să bifeze cele nici două ore de muncă, pe principiul „timpul trece, leafa merge”. Poate de aia și fotbalul lor e trist ca fețele funcționarilor de la ghișeele pentru taxe sau amenzi.