Aconcagua nu mai este doar un vis interzis pentru trei temerari suceveni. Cornel, Dorin și Ciprian au reușit să atingă cei 6.962 de metri, ceea ce înseamnă cea mai mare altitudine de pe ambele continente americane, deși pentru această performanță au fost nevoiți să treacă peste problemele create de altitudine și aerul rarefiat. A fost o luptă cu ei înșiși, un efort deosebit, dar totul a dispărut în momentul în care au ajuns în vârf. Era ziua de 9 februarie când cei trei suceveni și-au atins obiectivul, dar chiar și acum, la două săptămâni de la acest eveniment poate unic în viață, au rămas încă sub anestezicul succesului.
Lipsa de oxigen a pus sub semnul întrebării reușita acțiunii
Cornel Lucescu, Dorin Hâji și Ciprian Streteanu s-au antrenat din greu prin munții Bucovinei pentru a întâmpina cât mai puține dificultăți în Anzii Cordilieri. Și așa a și fost, cel puțin din punct de vedere al capacității de efort. De un singur lucru le-a fost frică tuturor: adaptarea la înălțimile de peste 5.000 de metri. Și de ceea ce le-a fost frică nu au scăpat: cu toții au acuzat stări de vomă, iar în unele cazuri și probleme de vedere. Totuși, aceste mici neajunsuri nu i-au putut opri din drumul lor spre Aconcagua, un vârf pe care l-au atins primii din toată echipa de 9 persoane cu care au plecat la drum din România.
„În tabăra de la 5.900 de metri am avut dureri de cap mai puternice, chiar înainte de ziua decisivă când am atacat vârful. La coborârea din vârf, a doua zi, am remarcat ceva probleme cu vederea, nu mai vedeam foarte clar, dar imediat ce am început să cobor mi-am revenit”, a povestit Ciprian Streteanu.
Și Dorin Hâji s-a chinuit timp de două zile cu problemele create de aerul rarefiat și lipsa oxigenului. „Am avut ceva probleme cu aclimatizarea începând cu 4.300 de metri, dar cel mai rău a fost la 5.900 de metri, când am avut grețuri puternice în seara de dinainte de a urca. Sincer mi-a fost teamă că nu voi putea ajunge în vârf, dar e bine că totul s-a terminat cu bine”, a arătat Dorin Hâji.
Probabil că problemele ar fi fost mult mai serioase dacă cei trei nu s-ar fi documentat serios despre comportamentul organismului uman la înălțimi mari.
„Am studiat cam tot ce se poate despre aclimatizare de la câțiva medici care au fost în Aconcagua, ceea ce a fost extrem de important în succesul acțiunii noastre”, a menționat Cornel Lucescu.
Au scăpat de vânturile ucigătoare din Aconcagua
În ceea ce privește traseul propriu zis, cei trei spun că nu a fost unul extrem de dificil și nici foarte tehnic. Este drept că au întâmpinat și o porțiune aproape de finalul ascensiunii unde pregătirea spartană de acasă le-a fost de mare ajutor. La fel de adevărat este că Dumnezeu a fost cu ei și i-a ferit de vânturile ucigătoare din Aconcagua în cea mai mare parte a traseului.
„A fost o singură dată când vântul a bătut cu vreo 60-70 km/h și aproape că ne lua pe sus, dar am reușit să trecem peste această problemă”, a arătat Ciprian Streteanu.
Tot acolo, la înălțimi mari, au experimentat un mod de viață specific. Au topit zăpadă pentru a avea cu ce încropi un ceai și au conviețuit în corturi instalate la temperaturi care coborau aproape de minus 30 de grade Celsius.
Un alt mic incident, legat de temperaturile foarte scăzute, l-a avut în prim-plan pe Cornel Lucescu. „Mi-a înghețat termosul în drumul spre vârf și am reușit cu greu să beau doar o gură de ceai. Acolo sus, din cauza aerului rarefiat, totul este mai greu, și încălțatul și îmbrăcatul, practic orice activitate”, a spus Cornel Lucescu.
Ascensiunea din ultima zi a durat 7 ore, iar drumul de întoarcere încă 4 ore, iar la final Cornel, Dorin și Ciprian au putut zâmbi fericiți: reușiseră să atingă unul dintre cele mai importante vârfuri din lume, Aconcagua.
Senzația de la 6.962 de metri, greu de descris în cuvinte
Toate eforturile și greutățile pe care le-au întâmpinat în zilele petrecute înaintea ascensiunii finale s-au stins în momentul în care au ajuns în vârf. A fost un moment de descătușare pentru toți trei, clipa când au uitat de oboseală și au dat frâu liber trăirilor.
„Sus a dispărut suferința și efortul, am început să plâng și am căzut jos, nu pot descrie în cuvinte ce am simțit”, a mărturisit Cornel Lucescu.
Și pentru Dorin Hâji senzația la 6.962 de metri a fost unică: „Am uitat de toate, de oboseală, de efort, rămâne doar satisfacția maximă că am reușit să ajung acolo”.
Deși învățat cu munții de copil, Ciprian Streteanu s-a bucurat la fel de mult de reușită. „Senzația sus în vârf a fost foarte intensă, am simțit că s-a încheiat deși mai aveam de coborât. Eram noi și ghețarii, dar care se vedeau sub noi. Și vârfurile de 5.000 de metri se vedeau tot sub noi, erau un fel de pitici”, a arătat Ciprian Streteanu.
Cei trei suceveni spun că în afara pregătirii foarte bune, pentru a ajunge sus, pe Aconcagua, este nevoie și de un psihic foarte tare, dar și o dorință enormă de a învinge.
Grup de patru români, scos de la ananghie de unul dintre suceveni
Din această aventură nu au lipsit nici momentele de suspans. Unul dintre acestea s-a petrecut chiar în ziua în care au cucerit Aconcagua, dar, din fericire, viața sucevenilor nu a fost pusă în pericol. Ba, mai mult, unul dintre ei, Ciprian Streteanu, i-a ajutat pe patru dintre românii cu care au plecat la drum să ajungă în tabăra de bază de la 5.900 de metri.
„La coborâre ni s-a spus că o parte dintre cei din grup au probleme. Am luat ceai și batoane energizante pentru cei 4 oameni epuizați după care m-am întors și într-un final am ajuns cu ei în siguranță. Doi dintre ei erau ceva mai bine, dar ceilalți aveau probleme serioase și exista riscul să aibă mari probleme în Anzi”, a rememorat Ciprian Streteanu.
Impresionați de oameni, dezamăgiți de priveliști
Sucevenii s-au declarat impresionați de oamenii pe care i-au întâlnit în această aventură, indiferent că a fost vorba de localnici sau oameni ai munților. „Mi-au plăcut oamenii din Argentina, care ne-au ajutat de fiecare dată când am avut nevoie. Au fost extrem de ospitalieri, iar camaraderia este pretutindeni”, a menționat Cornel Lucescu.
Dacă despre oameni au avut doar cuvinte de laudă, peisajul, exceptând faza finală, din vârf, a fost mai degrabă dezamăgitor. „Am întâlnit o lume foarte primitoare, dar peisajul nu ne-a încântat pentru că era golaș, de tip arid. În toate zilele petrecute în Anzi am văzut doar un iepure și câteva plante”, a arătat Dorin Hâji.
Una peste alta, sucevenii spun că a fost o experiență extraordinară și că abia așteaptă următoarea provocare.
