Dorm pe jos, au la dispoziție doar câte un metru pătrat de locuință de fiecare, iar mâncarea de la Cantina Săracilor este o adevărată mană cerească pentru ei, fiind cea mai bună sursă de hrană. Sunt trei generații care trăiesc laolaltă într-o cameră care altora abia le ajunge de bucătărie sau de baie, dar pentru ei reprezintă întreg universul lor cotidian. Nu îi leagă doar același sânge, ci și faptul că au supraviețuit din pâinea și alimentele date la cantina de ajutor social.
Dependenți de hrana de la Cantină
În fiecare zi, înainte să se apropie orele amiezii, atunci când golul din stomac se adâncește și mai tare, Tecla Hușman e prezentă la cantină, acolo de unde vine hrana fără de care ar trebui să cerșească un colț de pâine pe stradă. Acasă o mai așteaptă opt guri flămânde, pentru care cele șase porții de hrană de care beneficiază la Cantină trebuie “sporite” cu cartofi fierți, cu un “borș limpede” și o mămăligă spornică.
Principalii beneficiari ai porțiilor de la Cantină sunt cei șase copii, ai ei și ai fetei sale, pentru că așa i-a fost dat, ca în mica ei garsonieră să se adune cu toții.
Ea a mâncat de aici cu mulți ani în urmă, fata ei și frații săi au mâncat de acolo ani la rând, iar acum și copiii fetei s-au alăturat acestui lanț al slăbiciunilor, care îi face dependenți de hrana asigurată de stat, dar pentru care totuși plătesc 225 de lei lunar.
Nouă oameni într-o locuință de 12 metri pătrați
Dacă vreodată vi s-a părut ca locuința vă e prea mică, că nu mai încăpeți în ea, e de ajuns să-i faceți o vizită și sentimentul va dispărea cu totul, ba chiar vă veți mira ce palat aveți acasă.
În mica garsonieră de lângă Gara Burdujeni s-au adunat nouă suflete, care respiră aerul dintre pereții plini de igrasie ai unei camere de 3×4 metri.
O bună parte din cameră e ocupată de două paturi, în care se îngrămădesc care cum pot, iar restul nu au decât să doarmă pe jos, pe covorul ros de vreme, pe care mai aștern câte o pătură, să nu îi doară prea tare coastele.
În timpul zilei, podeaua e locul de joacă al celor trei copii mici, Cristian, Gabriel și Andy, cu vârste cuprinse între un an și jumătate și șapte ani neîmpliniți încă.
Văzându-i cum se urmăresc unul pe altul, în patru labe, ca niște cățeluși, cum se adună în spațiul strâmt dintre paturi, lipindu-și afectuos nasul ori fruntea de al celuilalt, nu poți să nu te gândești la frumusețea copilăriei, care are puterea de a nu te lăsa pradă grijilor și captiv lipsurilor. Nu au nevoie de jucării scumpe, care să le stârnească interesul, nu cer să li se cumpere dulciuri frumos ambalate sau să petreacă la fast-food, ci au nevoie doar unul de celalalt și de dragoste din partea familiei.
Minte de bebeluș, în corpul unui matur
Tecla Hușman e unul din cei mai vechi “clienți” ai cantinei de ajutor social din Suceava. Prima oară a mâncat acolo cu mult timp în urmă, prin anii ’90, când sediul acesteia era la IRIC, în Burdujeni. O perioadă a rămas fără acest ajutor, pentru că nu s-a mai încadrat la plafoanele de venituri, pentru că soțul ei lucra în construcții.
“Cât am lucrat la CAP, nu a fost nevoie să merg la cantină. Dar după aceea au venit greutățile, soțul a căzut ca secerat, după o zi de muncă, aproape a intrat în comă și apoi a trebuit pensionat. Este el surdo-mut, dar nu s-a dat în lături de la muncă, până când i s-a interzis să mai fac efort. Acum îl țin cu medicamente, uite colo pe dulap, e plin de ele. Dacă nu i le dau, imediat face convulsii”, povestește Tecla, aruncând privirea peste umăr, către soțul ei care stă cufundat în lumea lui fără sunete, pe un pat improvizat pe balcon, urmărind mișcarea acelor ceasului.
Nu e singurul cu “probleme” din familie. Primul copil adus pe lume de Tecla, o fată de 33 de ani, Francisca Genoveva, i-a dat bucuria de a fi mamă, dar și durerea și chinul de a crește atâția ani un copil cu trup de matur, care nu poate zice nimic, nici dacă îl doare ceva, ci doar să scoată niște sunete ciudate și să își agite brațele, arătând uneori ce ar vrea.
“E copilul făcut cu primul meu soț. Avea cruce în sânge, (sifilis n.r.), dar nu a spus nimic, de la asta a rămas și fără un picior. M-a lăsat să fac copilul așa, de am stat 10 ani cu el ascuns de ochii altora, de rușine. Am umblat cu el din spital în spital, în Suceava, Iași și București, tot ce am reușit să fac e să îi ia albeața de pe ochi, să poată vedea cât de cat. Nici acum nu vede bine, mai mult intuiește, dar are o bună memorie a lucrurilor. E drept că pune lucrurile unde vrea ea și nu ai ce să îl muți de acolo, că e scandal, de aud și vecinii, dar în rest e cuminte și ține la mine”, spune femeia, care nu a uitat nici un moment că îi e mamă, în ciuda faptului că fata suferă de oligofrenie de grad III, cea mai gravă formă, în care coeficientul de inteligență este cuprins între 0 și 9 puncte.
Gravidă de la 13 ani
Tecla e capul familiei și și-a crescut singură copiii. A avut cinci, dar unul s-a prăpădit din cauza unei boli de plămâni, la numai doi ani și jumătate, și au rămas doi băieți și două fete.
De parcă garsoniera lor nu ar fi fost și așa îndeajuns de mică, familia li s-a înmulțit atunci când fata mai mică, Irina, a făcut primul copil de la 13 ani.
“S-a îndrăgostit de un băiat, credea că el îi va oferi mai mult decât primea acasă, la noi. A profitat de ea, trebuia să facă pușcărie, dar a scăpat că a lăsat-o însărcinată și a zis că e unicul susținător al familiei. Îi cam plăcea și băutura, așa că nu s-au înțeles, dar de fiecare dată când se împăcau mai făceau câte un copil și uite așa a ajuns acum să aibă trei și să îi crească singură, tot la mama, că el a fugit în Italia de ceva vreme”, povestește femeia, amărâtă că nici fata ei nu a avut noroc mai mult în viață.
Irina s-a angajat la o fabrică de încălțăminte, unde e plătită cu salariul minim pe economie, iar frații ei sunt la școală, sperând ca astfel să își croiască un alt drum în viață. O vreme a sperat să obțină o locuință socială, sau una ANL, să se poată muta acolo cu copiii ei, dar șansa nu le-a surâs deloc.
“Marian e la liceu, își dă tot interesul pentru a învăța cât mai bine, vrea să ia bacul cu notă bună și să meargă mai departe. Ca să învețe și să își facă temele trebuie să meargă la un coleg, acolo are manualele și caietele. Aici nu are unde, plus că i le-ar face praf ăștia micii sau fata cea mare”, spune Tecla, cu mândrie în glas și cu speranța că el va reuși să se desprindă de blestemul sărăciei.
Încălzire la cărămidă
Lipsa banilor i-a împins să se debranșeze de la căldură, deși la veniturile lor, beneficiau automat de subvenție de la stat. S-au speriat când au văzut că datoria lor la asociație ajunge la 20 de milioane de lei vechi și au făcut o alegere total greșită. Din cauza asta, acum, mica lor locuință e cotropită de mucegai.
Nu ai cum scăpa de el, cel puțin nu atunci când stai la ultimul etaj, nu ai încălzire iar de la condens tavanul e plin de boabe mari de apă, ca picăturile de sudoare pe fruntea unui om care a trudit din greu.
“Ne încălzim de la căldura trupurilor noastre și de la cărămidă”, spune Tecla, arătând spre cărămida pe care o așează peste flacăra unui ochi al aragazului, atunci când frigul îi chinuiește mai tare. În rest, stau îmbrăcați cât mai gros și se încălzesc intrând în jocul copiilor, care ba cer legănați și ținuți în brațe, ba țopăie de zor prin cameră, fericiți că se au unul pe celalalt.
