La noi, când zici „februarie”, aproape automat te gândești la „lungi troiene călătoare” și la o stare de letargie vecină cu coma de gradul IV, adică o inactivitate totală, din moment ce fotbalul e închis de vreo două luni, sporturi de iarnă practicăm doar de bășcălie, ca pretext pentru vin fiert, nu de performanță, cele de sală nu există pentru că nu există săli (nu-i vorbă, că nici stadioane n-avem, din moment ce AC/DC nu cântă și în România în turneul mondial „Black Ice” tocmai fiindcă nu există un stadion suficient de mare; mare rușine!), așa că e greu să presupui că taman pe 1 februarie poți sta o zi întreagă cu ochii lipiți de televizor. Și totuși, fiindcă iarna noastră nu-i ca vara din Australia, de la 10:30 până hăt, după ora 15, am urmărit cea mai nebună finală de Grand Slam din câte am văzut vreodată. Un meci în care mi-am dorit ca Federer să-l astâmpere nițel pe Nadal și astfel să egaleze recordul de 14 turnee de calibrul ăsta, deținut de Sampres. N-a fost să fie, deși Roger a jucat poate cel mai bun meci al său din ultimii vreo doi, trei ani. Dincolo de incredibila putere de recuperare a lui „Rafa” (a jucat semifinala cu o zi după Federer, iar partida a durat peste 5 ore!) ori de loviturile sale în cross fără termen de comparație, Federer s-a bătut singur: a reușit niște mingi cum numai el poate, în schimb a greșit altele extrem de ușoare, de unde concluzia că nici măcar acum nu l-a luat în serios pe Nadal. Cred că asta-i explicația pentru lacrimile de la final. Nici nu s-a terminat bine thriller-ul ăsta, că la 16 fix am văzut altă nebunie: pentru locul 3 la „mondiale”, Polonia, pe care până alaltăieri eram convins că o batem când vrem, a desfigurat o Danemarca de care cred că ne despart ani-lumină. Asta, ca preambul la finala finalelor: Franța – Croația 24 – 19, după ce croații am condus o bună bucată. Am văzut în acest meci tot ce există în handbal. A fost atât de frumos încât m-am întrebat o dată în plus: da’ noi cu ce treabă pe-acolo?
În sfârșit, a treia finală mondială a fost una de fotbal. Oricât aș încerca, nu găsesc altă definiție pentru Liverpool – Chelsea. Un meci tacticizat la extrem, cu adevărat pe viață și moarte (numai câștigătoarea mai putea aspira la titlul care cred, totuși, că va lua calea Manchesterului) dar care a început cu… îmbrățișările dintre cei doi antrenori! Un spaniol și un brazilian. Pe care nu se gândește nimeni, în Anglia cea conservatoare, să-i gonească la ei acasă. Și nici pe Fernando Torres, omul care a înscris pur englezește, de două ori: în minutele 90 și 93!
