Tratatul de la Lisabona, care intră în vigoare la 1 decembrie, aduce modificări Curții de la Luxemburg, în sensul că sistemul jurisdicțional al Uniunii, în ansamblu, se va numi Curtea de Justiție a UE și va fi compusă din trei instanțe: Curtea de Justiție, Tribunalul și Tribunalul Funcției Publice.
Tratatul de la Lisabona, semnat la 13 decembrie 2007 de cei 27 de șefi de stat sau de guvern ai statelor membre ale Uniunii, intră în vigoare la 1 decembrie 2009, iar documentul modifică cele două tratate fundamentale, respectiv Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) și Tratatul de instituire a Comunității Europene, noua denumire a acestuia din urmă fiind „Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene” (TFUE).
Tratatul de la Lisabona aduce modificări în ceea ce privește organizarea și competențele Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Modificările cu privire la organizarea instituției și la numirea membrilor acesteia Uniunea Europeană, dotată acum cu personalitate juridică, se substituie Comunității Europene. Astfel, prin Tratatul de la Lisabona, structura pe piloni dispare și Uniunea dispune de un nou cadru instituțional. În consecință, astfel cum și alte instituții își schimbă denumirea, sistemul jurisdicțional al Uniunii, în ansamblu, se va numi Curtea de Justiție a Uniunii Europene, aceasta fiind compusă din trei instanțe: Curtea de Justiție, Tribunalul și Tribunalul Funcției Publice.
În ceea ce privește crearea de tribunale specializate, Tratatul de la Lisabona reia dispozițiile existente, însă prevede în același timp și anumite modificări în legătură cu modalitățile de înființare a tribunalelor specializate, acestea urmând să fie înființate potrivit procedurii legislative ordinare (respectiv în codecizie cu majoritate calificată), iar nu cu unanimitate, ca înainte.
Din Tratatul de la Lisabona reiese că o cerere de modificare a Statutului Curții de Justiție a Uniunii Europene este considerată „proiect de act legislativ” și, prin urmare, trebuie supusă procedurii legislative ordinare. În schimb, statutul judecătorilor și avocaților generali, precum și regimul lingvistic al Curții rămân supuse regulii unanimității.
În ceea ce privește modalitățile de numire a membrilor instituției, Tratatul de la Lisabona reia dispozițiile existente, judecătorii fiind numiți de comun acord de către guvernele statelor membre pentru șase ani, însă după consultarea unui comitet al cărui rol este de a emite un aviz cu privire la capacitatea candidaților de a exercita funcțiile de judecător și avocat general la Curtea de Justiție și la Tribunal.
Acest comitet este compus din șapte persoane alese dintre foștii membri ai celor două instanțe, dintre membrii instanțelor naționale supreme și din juriști reputați, dintre care unul este propus de Parlamentul European. Hotărând la inițiativa președintelui Curții de Justiție, Consiliul adoptă deciziile privind regulamentul de funcționare a acestui comitet, precum și desemnarea membrilor acestuia.
În ceea ce privește avocații generali, o declarație prevede posibilitatea de a majora numărul acestora de la 8 la 11, la solicitarea Curții de Justiție.
Totodată, structura pe piloni introdusă de Tratatul de la Maastricht dispare. Prin urmare, competența Curții de Justiție a Uniunii Europene acoperă dreptul Uniunii, cu excepția cazului în care Tratatele prevăd contrariul.
Astfel, Curtea de Justiție dobândește competență preliminară generală în domeniul spațiului de libertate, securitate și justiție, în urma dispariției pilonilor și a eliminării, prin Tratatul de la Lisabona, a articolelor 35 UE și 68 CE, care prevedeau restrângeri ale competenței Curții de Justiție.
În primul rând, în ceea ce privește cooperarea polițienească și judiciară în materie penală, competența Curții de Justiție de a se pronunța cu titlu preliminar devine obligatorie și nu mai este subordonată unei declarații a fiecărui stat membru, prin care statul respectiv recunoaște această competență și indică instanțele naționale care o pot sesiza.
Prin Tratatul de la Lisabona, domeniul poliției și justiției penale intră în dreptul comun și toate instanțele pot sesiza Curtea de Justiție. O serie de dispoziții tranzitorii prevăd, totuși, că această competență deplină nu va fi aplicabilă decât după cinci ani de la data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona.
În al doilea rând, în ceea ce privește vizele, dreptul de azil, imigrarea și alte politici referitoare la libera circulație a persoanelor (printre altele, cooperarea judiciară în materie civilă, recunoașterea și executarea hotărârilor), Curtea poate fi sesizată acum de toate instanțele naționale – deci, nu numai de instanțele superioare – și este competentă pentru a se pronunța asupra unor măsuri de ordine publică în cadrul controalelor transfrontaliere.
În consecință, Curtea de Justiție are competență de drept comun în acest domeniu, chiar de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.
În plus, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene dobândește aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor. Aceasta intră în „blocul de constituționalitate” asupra căruia Curtea de Justiție se poate pronunța. Carta nu este însă opozabilă Regatului Unit și Poloniei, care beneficiază de o derogare, potrivit căreia Carta nu extinde capacitatea Curții de Justiție și a niciunei alte instanțe din cele două state membre de a considera că actele cu putere de lege și actele administrative, practicile aceasta le reafirmă. Pe de altă parte, șefii de stat și de guvern au fost de acord să extindă în viitor această derogare la Republica Cehă.
Deși noțiunea de pilon dispare cu Tratatul de la Lisabona, politica externă și de securitate comună (PESC), în temeiul titlului V din Tratatul UE14, face în continuare obiectul aplicării unor norme speciale și al unor proceduri specifice.
Prin urmare, Curtea de Justiție nu este competentă să controleze aceste dispoziții și nici actele adoptate în temeiul acestora, mai puțin în două cazuri, și anume: 1) Curtea este competentă să controleze delimitarea dintre competențele Uniunii și PESC, a cărei punere în aplicare nu trebuie să aducă atingere exercitării competențelor Uniunii și atribuțiilor instituțiilor în vederea exercitării competențelor exclusive și partajate ale Uniunii; 2) Curtea este competentă să se pronunțe în ceea ce privește acțiunile în anulare îndreptate împotriva deciziilor care prevăd măsuri restrictive împotriva persoanelor fizice sau juridice adoptate de Consiliu, de exemplu, în cadrul luptei împotriva terorismului (înghețarea fondurilor).
Procedura preliminară se extinde la actele adoptate de organele, de oficiile și de agențiile Uniunii, care sunt incluse în dreptul Uniunii, astfel încât Curtea de Justiție le poate interpreta și poate controla validitatea acestora, la solicitarea instanțelor naționale, pentru ca acestea din urmă să poată, de exemplu, să verifice conformitatea legislației naționale cu dreptul Uniunii.
Prin Tratatul de la Lisabona se introduce o dispoziție potrivit căreia Curtea de Justiție hotărăște în cel mai scurt termen în cazul în care o chestiune preliminară se invocă într-o cauză pendinte în fața oricărei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate. Astfel, se face referire chiar în textul tratatului la procedura preliminară de urgență (PPU), care a intrat în vigoare la 1 martie 2008 și se aplică în privința spațiului de libertate, securitate și justiție.
Tratatul de la Lisabona extinde controlul Curții de Justiție la actele Consiliului European, care este recunoscut de Tratatul de la Lisabona drept o instituție de sine stătătoare. În temeiul noilor dispoziții, Curtea de Justiție poate, la solicitarea statului membru interesat, să se pronunțe în privința legalității unui act adoptat de Consiliul European sau de Consiliu, în cazul în care acesta a constatat existența unui risc clar de încălcare gravă de statul membru respectiv a anumitor valori (respectarea demnității umane, respectarea drepturilor omului etc.).
De asemenea, instituția are competența să se pronunțe cu privire la acțiunile formulate de Curtea de Conturi, de Banca Centrală Europeană și de Comitetul Regiunilor, care urmăresc salvgardarea prerogativelor acestora.
Tratatul de la Lisabona reduce strictețea condițiilor de admisibilitate a acțiunilor formulate de particulari (persoane fizice sau juridice) împotriva deciziilor instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii. Particularii pot formula acțiuni împotriva unui act normativ dacă îi privește direct și dacă nu presupune măsuri de executare. Prin urmare, particularii nu mai au obligația de a demonstra că actul respectiv îi privește în mod individual.
În cadrul controlului respectării principiului subsidiarității, Curtea de Justiție poate fi sesizată de un stat membru cu o acțiune în anularea unui act legislativ pentru încălcarea principiului subsidiarității, act emis de un parlament național sau de una din camerele unui astfel de parlament. Acțiunea trebuie să fie introdusă în mod oficial de guvernul unui stat, dar poate fi și numai „transmisă” de un guvern, adevăratul autor al acțiunii fiind parlamentul național sau o cameră a acestuia.
De asemenea, Comitetul Regiunilor poate invoca încălcarea unor astfel de principii, în limita actelor în privința cărora consultarea sa este obligatorie.
Tratatul de la Lisabona accelerează, în plus, mecanismul sancțiunilor pecuniare (sumă forfetară și/sau penalitate cu titlu cominatoriu) în cazul neexecutării unei hotărâri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor.
Astfel, Curtea de Justiție poate să aplice, chiar de la prima hotărâre de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, sancțiuni pecuniare în cazul în care nu sunt comunicate Comisiei măsurile naționale de transpunere a unei directive.
În sfârșit, Comisia, la finalul unei perioade de cinci ani, poate formula acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor privind măsuri referitoare la cooperarea polițienească și judiciară în materie penală luate înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.
