Poveștile incredibile care s-au petrecut pînă în 1990, dar și cîțiva ani după, în fostul Spital de Neuropsihiatrie Infantilă (N.P.I.) Siret, „la nebuni”, cum era el numit de localnici, astăzi Spitalul de Psihiatrie Cronici Siret, au fost vehiculate și transmise cu destulă reținere din om în om, dar doar bolnavii care au reușit să fie scoși de acolo sînt îndreptățiți să povestească și să fie crezuți de cele ce li s-au întîmplat. Am avut ocazia să stau de vorbă cu mai mulți oameni care au ieșit din „infern”, cu ajutorul unei fundații, „O nouă viață”, finanțată de englezi, care de 14 ani a încercat să facă ceva pentru acești năpăstuiți ai sorții, care au trăit doar în spital…. „În acest moment în spital sînt aproximativ 200 de bolnavi, din care 150 provin din vechiul spital de copii care a fost desființat în 2003. Acum toți sînt maturi, dar ei și-au petrecut toată viața în spital, au fost abandonați în maternități sau lăsați în leagăne de copii pînă la trei ani, după care au fost aduși la Siret”, ne-a spus directorul actual al spitalului, Adrian Popoiu, care a preluat această funcție de aproximativ jumătate de an, și încearcă să facă tot ce se poate pentru a îmbunătății cît de cît viața acestor amărîți. Problema cea mai acută a fost și este insuficiența personalului calificat, astăzi un infirmier îngrijește circa 30 de bolnavi psihici, dar, în trecut, numărul acestora era de trei, patru ori mai mare. În anul 1990 la N.P.I. erau internați circa 1.500 de „copii”, fiind al doilea spital de neuropsihiatrie din țară (ca mărime).
– „Legate cu lanțurile și bătute pînă la sînge”
Laura, Maria și Brîndușa sînt trei tinere de 27 de ani care pînă în anul 1998 au stat „la nebuni”. Au fost printre primele paciente care au părăsit spitalul cu ajutorul Fundației „O nouă viață”, alături de alte nouă femei. Le-am întîlnit în atelierul de sticlă din cadrul S.C. Marsin, societate înființată de fundație cu scopul de a le oferi un loc de muncă acestor tinere, dar și altor persoane mature, scoase din spital (peste 40 de suflete). Este greu să deschizi răni poate cicatrizate, dar sînt lucruri care trebuiesc cunoscute, pentru a nu mai fi repetate. „Eram bătute…, aveam ore de bătaie, dimineața, la amiază și seara. Țipau la noi și de băteau. Fetele mai mari, puse de doamna…, ele ne băteau, eram toată vînătă, am avut și mîna ruptă și piciorul”, ne-a spus, cu greutate, Maria. De la voluntarii care au lucrat după 1990 în spitalul de copii, specialiști din Anglia, am aflat lucruri mult mai grave, care au fost confirmate mai apoi și de beneficiarii Fundației „O nouă viață”. Pentru că erau puține infirmiere, acestea își alegeau din fiecare dormitor cîte una, două fete mai puternice, mai zdravene, care să le ajute, chipurile, dar erau lăsate să facă ele „legea” în camere. Așa ajungeau să le bată pînă la sînge pe colegele care nu făceau ce voiau ele. „Ceea ce ne-a determinat să facem ceva pentru acești bolnavi, să-i scoatem din spital, a fost scena teribilă petrecută într-o cameră de fete, unde două dintre ele erau legate cu lanțuri de dulapuri, iar celelalte le loveau cu cîte o bucată de lemn în cap. Erau pline de sînge, aproape în agonie, și nici un angajat nu era prin preajmă să intervină. Atunci, noi, cîțiva voluntari care lucram de ani buni în spital, am intervenit, am chemat medicul, asistenții, fetele au fost dezlegate din lanțuri, duse la urgențe, și unele dintre acele femei au fost primele scoase din spital și aduse în prima casă de tip familial deschisă în Siret de această fundație, în 1998”, ne-a povestit un voluntar englez care a colaborat mulți ani cu Fundației „O Nouă Viață”. Atunci au existat și niște fotografii cu aceste scene groaznice, dar au dispărut. Dovezile au fost distruse și nu se știe de către cine. Un alt lucru pe care l-am aflat chiar de la unii beneficiari ai fundației este și acela că bolnavii de la Siret erau ținuți fără hrană, existau niște beciuri în care se țineau copiii dezbrăcați la pielea goală. Aceștia erau așezați în genunchi, cu coatele pe niște bănci de lemn, și acolo li se arunca, din cînd, în cînd, mîncarea, cu lopata, asemeni animalelor. Erau înghețați de frig și terorizați cu bătaia.
– „Cu mîinile în apă rece, apoi bătuți cu bățul peste degete”
Alții pacienți erau ținuți cu mîinile în apă rece, așa cum ne-a povestit Gigi, un alt băiat de 21 de ani care a ieșit din spital cu ajutorul celor de la „O Nouă Viață”, după care erau obligați să stea cu mîinile pe mese și li se dădeau lovituri cu bățul peste degetele înghețate. De ce? Poate pentru că cereau mîncare, poate pentru că le era frig sau poate că voiau să vorbească. „Deprinderile pe care le vedeți la foarte mulți bolnavi, acelea de a se legăna și de a scoate doar un mîrîit, înseamnă că nu au fost lăsați să vorbească, cînd doreau să deschidă gura erau loviți, erau împiedicați să ceară ceva, era ținuți ca niște animale în cuști. Se întîmplau aceste fapte în spital și parcă nu se întîmpla nimic…. Nimeni nu vocifera, nimeni nu lua o atitudine, nimeni nu încerca să schimbe ceva. Cînd Fundația „O nouă viață” a început să aducă ajutoare, să spijine acest spital, pe acești bolnavi, cînd au venit voluntari specializați din Anglia a fost o adevărată revoluție, tot personalul credea că se închide spitalul și rămîn pe drumuri, nu-și mai găsesc alt serviciu. Nu le păsa de soarta așa zișilor – nebuni. În același timp nu se puteau desprinde de vechile obiceiuri de a folosi bolnavi pentru diferite sarcini de serviciu. Bolnavii nu aveau nici o deprindere, nu știau să mănînce, nu știau să se spele, să se îmbrace, cei mai mulți nu vorbeau bine, dacă încercai să-i atingi, să-i mîngîi, ridicau ostentativ brațele, încercau să se apere, ca și cum mereu erau în mare pericol”, ne-a povestit Adina O’Connor, coordonator de programe în cadrul Fundației „O nouă Viață”.
– Homosexualitatea, „la ea acasă”
Poate una din marile responsabilități pe care cu strictețe încercau supraveghetorii, infirmierii, să nu o încalce era să nu-i lase pe bolnavi să se „amestece” între ei, băieți și fete, pentru că dacă o bolnavă rămînea însărcinată acest lucru atrăgea o sancțiune sau chiar pierderea locului de muncă. Păzeau să nu se ajungă la așa ceva, dar nimeni nu lua atitudine la ce se întîmpla în dormitoarele unde era 40, 50 de femei sau în altele în care erau cam tot atîția bărbați. Homosexualitatea era „la ea acasă”, voluntari care au lucrat în spital își amintesc că au văzut cînd astfel de scene erau încurajate…Infirmierii nu interveneau cu nimic. O dovadă este și aceea că la controalele medicale care li s-au făcut bolnavilor din spital care acum sînt sub „ocrotirea” fundației, nici femeile nici bărbații nu mai erai virgini. Abuzurile sexuale, verbale și fizice erau la ordinea zilei, erau un mod de viață. Dar ce viață?
Ciorba li se aducea în găleți. În ciorbă li se „aruncau” și cîteva franzele, mîncarea astfel preparată, dacă nu li se arunca cu lopata, atunci li se punea în castroane (acolo unde acestea existau) și cei mai mulți apucau cu mîna, înfometați, în cel mai fericit caz cu lingura.
Igiena bolnavilor nu se făcea de către cei care erau plătiți să facă aceste lucruri, ci de acei „aghiotanți”, tot din rîndul bolnavilor. Așa s-a întîmplat că unii copii, astăzi maturi, au fost opăriți, alții loviți, trupurile lor poartă cicatricele unor vieți crude. Sînt fapte care au existat, sînt oameni care povestesc, mai ales cei care au ieși din spital sau voluntarii străini care au lucrat în acest loc după 1990. Am întîlnit un tînăr surdo-mut, de vreo 20 de ani, care avea urechile cu mult mai mari decît cele normale și cu o formă ciudată… Mi s-a spus de către un angajat al fundației că înainte de a ieși din spital, misiunea lui, de mic copil a fost să ducă fecalele colegilor din dormitoare și atît de mult a fost bătut, tras de urechi și terorizat încît mereu urechile sale erau pline de sînge și au prins o formă ciudată. Altfel, spun cei care îl cunosc, este un tînăr foarte afectuos, foarte de ajutor, chiar dacă nu îl ajută nici auzul, nici graiul.
– „Bolnavi” angajați cu carte de muncă
„O nouă viață” a reușit să schimbe în bine viața a peste 40 de persoane cu dizabilități de la Siret prin construirea de căsuțe de tip familial, primii care au făcut acest lucru în Suceava. În 1998 au construit prima casă în care s-au mutat 12 fete adulte din spital, apoi, în același an, cea de-a doua casă, „Neptun”, unde au fost duși 28 de copii și tineri, fete și băieți, aceasta fiind de fapt o casă de tranzit, unde erau o perioadă de acomodare pentru bolnavi cu viața din afara spitalului, iar după un program intens de consiliere, de discuții, între specialiștii fundației și persoanele bolnave, după ce erau învățați să mănînce, să se spele, să aibă încredere în personal, unii au fost trimiși la o altă casă de tip familial unde duc o viață semiindependentă. Muncesc, primesc bănuți și se administrează după un program foarte bine legat. Trebuie să aibă grijă să împartă banii și pentru haine și pentru curent electric, pentru hrană, sînt învățați cu deprinderi de viață normală. Sînt ajutați să gîndească și să aibă încredere în ei.
Programele de socializare sînt cele mai indicate pentru ca acești oameni să mai poată fi cît de cît recuperați. „Oamenilor trebuie să li se dea o ocupație, trebuie să facă ceva. De aceea a luat ființă și ferma de la Siret, mai apoi S.C. Marsin, unde li s-au făcut carte de muncă acestor bolnavi, fie că lucrează la fermă, la grădinărit, la atelierul de sticlă, la atelierul de reparat biciclete și scaune cu rotile, fie la ferma de animale sau la atelierul de țesături. Toate acestea le umplu timpul și le schimbă viața”, ne-a mai explicat Adina O’Connor.
– Jefuit și abandonat într-o gară de propria soră
Toți bolnavii cu care am stat de vorbă la fermă mi-au spus că le place să muncească, „nimeni nu ne bate, se vorbește frumos cu noi, avem mîncare bună…”. Am aflat că acești bolnavi, la fel ca și toți cei care au rămas după gratiile spitalului (astăzi el funcționează în clădirea fostei prefecturi, construcție datînd din anul 1868), nu au fost niciodată strigați după prenume, erau strigați după nume, în cel mai bun caz, dacă nu și acesta era înlocuit cu „nebunule”, „animalele”. Cei ieșiți din spital își spun acum pe nume, se bucură de diminutivele cu care sînt strigați de către personalul angajat de fundație, se simt și ei oameni. Cei mai mulți dintre acești „copii”, cum sînt numiți ei de personalul spitalului, chiar dacă au peste 18 ani, nu și-au văzut niciodată părinții, nu au fost căutați de nimeni, chiar dacă au ajuns chiar și la vîrste de 40, 50 de ani. O viață de spital, purtînd fiecare dintre ei povara numelui dat de comunitate -„nebun”. După cum am aflat și de la oamenii care au lucrat la Fundația „O nouă viață” și au studiat fenomenul acestor „copii”, cum este și cazul lui Tiberiu Rotaru (care a lucrat patru ani la această fundație, el fiind acum purtător de cuvînt la Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului Suceava) care ne-a spus că nu toți copiii aveau, la început, boli asociate, nu aveau un handicap foarte grav, puteau fi recuperați, dar fiind lăsați toată viața în spital, boala, oricare ar fi fost ea, s-a agravat.
Au fost și cazuri în care părinți sau rude au auzit că fiul sau fiica lor a ieșit din spital, este preluat de o fundație și are și un salariu. A fost cazul unui băiat de 19 ani care nu a fost vizitat niciodată de un părinte sau de o rudă în spital, dar după ce era pe picioarele lui, cît de cît, cîștiga un salariu făcînd curățenie în Siret, a fost căutat de sora sa, adoptată și ea de o familie din vestul țării. „A venit la noi, ne-a spus că mama sa își dorește foarte mult să revină în familie, că ea poate să-l ia la familia adoptivă, și că poate să îi ducă de grijă. Inițial, băiatul a fost bucuros că și-a cunoscut sora, de care habar nu avea că există, s-a bucurat la ideea că cineva îl vrea în familie, și, la insistențele surorii, băiatul a renunțat la serviciu și a plecat cu sora sa”, ne-a mai spus Adina O’Connor.
După trei săptămîni a fost găsit de Poliție într-o gară din centrul țării, dezbrăcat, flămînd, murdar, vai de capul lui… Sora băiatului și concubinul ei i-au furat banii și l-au abandonat ca pe un cîine. Poliția l-a adus din nou la fundație, dar aici regula este foarte strictă: cine părăsește fundația nu mai poate să fie acceptat, „altfel, fiecare bolnav din spital ar veni ca în vacanță la fundație, după care ar vrea să plece înapoi, și nu putem să salvăm pe nimeni, dacă se tot întorc de unde au plecat”, ne-a mai explicat Adina. Acum băiatul muncește în altă parte, soarta a fost blîndă cu el și nu l-a mai trimis înapoi în dormitoarele de spital.
– „Să facă o reformă în domeniul psihiatriei”
O altă mamă, care la fel nu și-a vizitat niciodată copilul în vîrstă de 20 de ani, a venit după el doar în ideea că poate să cîștige un salariu de însoțitor de pe urma lui, și ceva ajutoare….. „A venit la noi, și cînd l-a văzut pe fiul său în scaunul cu rotile a zis: . A plecat și nu s-a mai întors”, ne-a mai povestit Adina O’Connor.
Tot ce a făcut și face „O nouă viață” în Siret pentru acești bolnavi înseamnă de fapt pregătirea pentru vremuri mai dificile. „Este posibil ca noi să nu mai avem sprijin financiar din afară, este posibil să nu avem cu ce să mai plătim personalul nostru specializat (asta în cazul în care nu vom concesiona serviciile Direcției de Protecție a Copilului, adică să lucrăm în parteneriat, sau Primăriei, pentru a acoperi cheltuielile cu personalul) și atunci, știm, măcar, că acești bolnavi nu vor rămîne pe drumuri sau vor ajunge înapoi de unde au plecat. Au un loc de muncă, plătesc ca orice angajat dările la stat și vor putea primi o pensie. Este o șansă pe care au avut-o și de care au profitat. Sînt încă mulți care așteaptă o speranță. Ne-a fost atît de greu să-i alegem pe acei 41 de bolnavi din spital! Toți ne întrebau: , ”, își amintește un alt angajat al fundației.
Directorul Adrian Popoiu ne-a spus că cel mai important lucru care trebuie făcut în acest moment este să se facă o reformă în domeniul psihiatriei, „nu există o legislație după care să ne ghidăm, personalul este insuficient, nu avem fonduri pentru perfecționarea personalului, deși, contra cost, o să inițiez un astfel de training , nu avem ateliere vocaționale, curtea spitalului este betonată, foarte improprie unui spital de bolnavi cronici, care nu pot fi scoși afară oricum, nu au spații unde să fie plimbați, unde să iasă la aer. Primesc mîncare bună, ăsta este un prim pas spre o reformă. Avem în vedere un proiect de restructurare al spitalului dar, mai întîi, să avem o lege a spitalelor… Un lucru bun este și acela că am reușit să angajăm un psiholog, plecat acum la specializare în străinătate, și un asistent social”. Poate misiunea cea mai grea pe care o are acum tînărul director este să schimbe mentalitatea angajaților, să „controleze” ca lucrurile grave care s-au întîmplat pînă acum în spital să nu se mai repete.
