Transfer sau transplant?

A-nceput sezonul de transferări. De fapt, e mai degrabă un presezon (ca la mare, când se oferă locuri de Paști și de 1 Mai la niște prețuri de toată jena) în care se scot pe tarabă mai întâi mărfurile expirate sau second hand (adică ăia pe care-i dăm noi de proști ca să-i luați voi de buni) și antrenorii. O logică există însă, anume că te apuci de transferat numai după ce ai și antrenorul care să aibă și o idee tactică pe baza căreia să dai afară ce îl încurcă și să-i aduci ce i-ar fi necesar pentru a-și transpune strategia de joc în practică. Problema e: câți antrenori cu asemenea idei avem? Și, dacă-i avem, câți din ei au tupeul de a-i cere patronului jucătorii de care au nevoie? Și câți dintre patroni urmăresc cu adevărat performanța, astfel încât să-și angajeze și antrenor competent și să-i și pună la dispoziție fotbaliștii necesari? Întrebările nu s-au dorit deloc retorice, numai că eventualele răspunsuri în asta le transformă. Luând de bun un model întâmplător de succes, cel al CFR-ului Cluj, se pare că tot mai mulți pretinși patroni și antrenori au început să dea iama în diviziile secunde ale țărilor cu un fotbal mai breaz, transferând pe bani puțini fotbaliști care la ei acasă valorează încă mai puțin, din moment ce, indiferent dacă au 18, 22 sau 35 de ani, tot în ligile inferioare joacă. Vorbesc, ați înțeles,despre noua achiziție a Stelei, unul Tiago și mai nu știu cum. Vine de la echipa lu’ Pește prăjit (mai bine se orientau către ceva fructe de mare, că în astea sunt experți portughezii) numită Estrela Amadora. Păi dacă la 22 de ani acesta n-a ajuns măcar la un Sporting (dacă nu la Benfica ori Porto) atunci e clar că aia-i valoarea lui: de locul 8! Cu ăsta speră și vrea Becali să rupă Europa? Acesta-i omul fără de care tacticile lui Lăcă nu pot fi puse în valoare? Așa că m-am mai lămurit încă o dată: totul e la plesneală, în ideea că poate o da Domnul o baftă din aia chioară și ne-om pricopsi cu vreun fenomen încă neobservat de alții, care tocmai în bătătura noastră o să explodeze. Finalul e ca-n bancul ăla cu Stalin: și dacă nu, nu!