TRAGI CU PIXUL, NU IA FOC!

Luigi Sardino recidivează: iar a scos o cărticică “de vânătoare” – povestioare de-ale lui, scrise cu o sinceritate care (ca să utilizăm terminologia puștii) dezarmează. Cea dintâi carte a domniei sale a fost onorată de prefața directorului general al Filarmonicii “Moldova”, Bujor Prelipceanu – un adevărat senior al vânătorii, cu nedesmințite succese “în ramură”, posesor de câine importat și cartușe mofturoase, aduse de prin cele Americi, unde concertează în afara sezonului, cu ochii la partitură și cu gândul la cotloanele codrilor României. Cum vedeți, Sardino a solicitat și o consemnare din partea unui fost director de teatru – ceea ce înseamnă că, instinctiv, orânduiește vânătoarea prin preajma artei. Asta fiind generoasă temă de eseu; păi, numai Odobescu, în “Pseudokinegheticos”, să “bată câmpii cu grație” (cum zicea Călinescu), prefațând manualul de vânătoare al numitului Cornescu? Recenzentul de astăzi, din păcate, nu mai trage cu pușca, intrând în categoria foștilor vânători. Semn de bătrânețe: am devenit sentimental. De ce să împușc bietele viețuitoare? Un amărât de iepuroi alergând prin pădure ori pe arătură mi se pare, în veacul nostru, adevărată minunăție; de ce să-l iau în cătare? Poate lui Sardino n-o să-i convină, dar îl orânduiesc oarecum în aceeași categorie: face parte tot dintre visătorii ce nu-și poartă carabina în peisaj ca să împuște, ci mai mult ca să hălăduiască. De altfel, și zice: “simpla deplasare în teren reprezintă o ocazie de a mai ieși din cotidian”. Rezon. Nu se mai vânează pentru carne, ca-n epoca de piatră, ori ca-n “epoca de aur”, când măcelăriile erau goale și doar pușca ne ajuta să așezăm câte ceva în tigaie, ci pentru a avea acces la farmecul inefabil pe care numai evadarea în lumea fagilor eterni și-a brazilor solemni, însuflețită și luminată, tainic, de misterul trecerii viețuitoarelor, îl poate revela într-un veac de-sensibilizat și asprit de legile economiei de piață. Autorul își poartă pușca de pe la Ostra până-n… Irak, bătând mai ales pădurile Sucevei. Întâlnesc, în aceste pagini, și prieteni comuni, evocați în ipostaza de oameni-cu-pușcă, dar mai ales, peisaje pe care, în tinerețe, le voi fi “gustat” și eu, din aceeași irepresibilă dorință de bejenire în codru. Care a rămas să dospească ascunsă-ntr-un fund de gând, spre a da în clocot la fiecare început de mai… Sardino, cum bine îl știu, slobozește focul rar și chibzuit, fiindcă (citez) “nu numai vânatul s-a rărit, s-a rărit și pădurea” – formidabilă observație de bun simț, ce ascunde atâta tristețe în simplitatea ei! Cum spuneam, meritul esențial al acestor povestiri rămâne sinceritatea; autorul știe mai bine cum se-mprăștie alicele decât se presară virgulele. E-un om al pădurii în sensul înalt al cuvântului și, probabil, se simte mai în largul lui în râpile de la Dârmoxa decât în solemnitatea austeră a bibliotecii. (Nu-i un reproș: și subsemnatul a încercat, și mai încearcă, trăiri asemănătoare.) Istorisește cu ingenuitate și – aici e aici! – nu-i vânător până la capăt, fiindcă nu știe (și nu-și propune) să… mintă. Ba, câte odată, se așază cu bună știință și fără vestă de protecție în bătaia Codului Penal, implicându-se în braconaje de-secretizate și zugrăvind malițios împrejurări despre care, de regulă, se tace. Dacă-n însorita Italie, din care se vor fi trăgând strămoșii lui Sardino, s-a ajuns să se vâneze iepuri importați din România, apoi taman asta încearcă să prevină autorul la noi, martor cu pix al împuținării viețuitoarelor și strâmtorării habitatelor din spațiul mioritic. Orice expediție vânătorească devine, astfel, o călătorie inițiatică, la care cei zidiți între membranele de beton ale blocurilor-dormitor (multe construite de inginerul Sardino…) n-au acces decât prin literatură. Așa îmi iau îngăduința să înțeleg invitațiile la expediții cinegetice cutezate în noua carte semnată de Luigi Sardino…