Traficant de droguri, laureat al premiului Nobel (II)

La cei din neamul Buendia, prenumele se repetă – pe strănepoți chemându-i ca pe străbunici – tocmai pentru că „istoria familiei nu-i decât un angrenaj de repetiții inevitabile, o placă turnantă care ar fi continuat să se învârtească în veci.” Vorba latinului: „nomen este omen”, numele este omul. Dacă te încumeți să primești numele cuiva, îi capeți implicit și destinul.
Spectaculoasă este traiectoria lui Aureliano Buendia, cel care părea hărăzit unui destin solitar, dar care-și lasă baltă atelierul, unde fabrica peștișori de aur, pentru a se califica la locul de muncă, pentru meseria de revoluționar. Omul ăsta e un romantic numai bun de imprimat pe tricourile adolescenților, cum e imprimat pe tricouri Che Guevara cu băscoiul său, și-și duce războaiele din orgoliu, ca și cum ar purta o marcă de parfum care-i pune șarmul în valoare. Seara, ca să-și omoare singurătatea, joacă șah cu șeful armatei adverse, scrie versuri și-și plasează fantastica potență reproductivă într-un pomelnic de fecioare, care trag la el ca fluturii spre lampă.
Aureliano Buendia își trimite la zid dușmanii și foștii prieteni, îi savurează în sânge, ca pe niște fripturi afumate cu praf de pușcă. Faima îi crește, devine „number one” pe țară, iar paranoia i se depune în straturi pe creier, cum se depune osânza în jurul burții. E tipul clasic de dictator, mai ales după ce ia hotărârea de a nu mai permite ca „nici o ființă omenească să nu se apropie de el la mai puțin de trei metri”. E Stalin și Ceaușescu, într-o singură persoană. E Fidel Castro însuși, bunul prieten de-o viață cu Marquez. Dar, la un moment dat, plictisit de rutina muncii sale de dictator, își pune pe foc versurile și se retrage iar în atelierul său, pentru a fabrica peștișori de aur, pe care imediat ce-i termină de confecționat îi topește la loc, urmând ca apoi să-i fabrice iar, o dată și încă o dată. E și asta o rutină, dar una pașnică. Singura amintire rămasă din războiul lung și inutil este setul de 17 fii, roadele însămânțărilor sale fugare, pe toți chemându-i ca pe el, Aureliano. Cu toți sortiți solitudinii, pentru simplul fapt că-i cheamă ca pe tatăl lor.
Ramolirea localității Macondo începe cu câțiva stropi de ploaie, veniți după o lungă secetă. Acesta este semnul ruinei, pentru că ploaia durează „patru ani, unsprezece luni și două zile”, ceea ce face atmosfera „atât de jilavă, încât peștii ar fi putut intra pe ușă și ieși pe fereastră, navigând prin aerul încăperilor.” Sfârșitul satului Macondo coincide cu cel al ultimului copil Buendia, născut tot cu incestuoasa codiță de purcel. Dar concluzia cititorului e că Macondo însuși s-a născut cu o codiță de purcel.
Cu drogul său puternic, camuflat între copertele acestei cărți, narcotraficantul Marquez a hipnotizat întreaga planetă cititoare. Modul în care ne mână într-o lume fantastică – dar de-un fantastic „light”, pornit din realitatea cea mai palpabilă – ne arată cât de plictisiți suntem de fapt de lumea asta, în care destinele ni se repetă la nesfârșit, ca-n familia Buendia.
Acum cinci ani, nea Gaby Marquez a adresat inimilor de pe întreaga planetă o zdrobeală ca la carte, prin intermediul unui mesaj lăcrămos. Cu pana înmuiată într-un roz mortuar, purtătorul de mustață columbian ne aducea la cunoștință ce ar face el, dacă boala de care suferă l-ar slăbi nițel pe la încheieturi: „Aș dormi mai puțin și aș visa mai mult… Aș picta pe stele cu un vis de Van Gogh… Aș uda trandafirii cu lacrimile mele…”
Și cu acel prilej, Marquez a arătat că n-a trecut de pomană prin experiența de ziarist, el fiind unul dintre fondatorii agenției „Prensa latina”, prestatoare mondială de manipulări. Dacă tot ținea să-și facă numărul mondial, Marquez n-avea decât să-și prezinte scuze lumii pentru că l-a susținut o viață întreagă pe Fidel Castro, acest colonel Buendia, care însă niciodată nu s-a retras într-un atelier, pentru a fabrica niște inofensivi peștișori de aur.
Dar Marquez rămâne un star sud-american de nivelul lui Maradona, Che Guevara și, chiar dacă nu ne place, Fidel Castro. Dacă intenționați să-i trimiteți o scrisoare, ajunge să scrieți pe plic doar atât: „Nea Găbiță Marquez, America de Sud”.