Tradiții în prag de sărbători

1. Deschiderea mormintelor – 22 decembrie
Credința întoarcerii spiritelor morților în ajunul marilor sărbători de peste an (Crăciun, Măcinici, Sângiorz, Sânziene, Sâmedru), pentru a se întâlni și a petrece cu cei vii, este atestată și astăzi prin diferite acte rituale și practici magice în unele așezări românești, în aceste zile, adesea numite Mosi sau Sâmbete ale morților, sufletele inofensive sînt întâmpinate cu mese întinse în casă (Masa de Ajun, în Moldova și Bucovina) sau în bătătură (Focurile de Joimari, în Muntenia), li se confecționează toiege care sînt înfipte în morminte (Oltenia de Vest), să se sprijine cît călătoresc pe Pământ, li se purifică sălașul prin tămâierea mormintelor și li se împart ofrande bogate. Cu acest prilej, li se solicită ajutorul pentru rezolvarea unor probleme presante: căsătoria fetelor, sporirea roadelor, prosperitatea turmelor, sănătatea oamenilor, pedepsirea dușmanilor etc. Dar, la date și momente bine precizate (la miezul nopții de Revelion, la Sângiorz, Rusalii, Sântândrei) spiritele morților erau obligate prin diferite mijloace (încurcatul cailor, Jocul Călușarilor, zgomote produse de bice, tălăngi, fiare vechi, strigate, pomeni etc.) să se întoarcă la locuințele lor subpământene.
2. Colacii de Crăciun – 23 decembrie
Colacii preparați la Crăciun din aluat dospit de femeile „curate”, mâncați la mesele și ospețele rituale, dăruiți colindătorilor și, prin pomană, spiritelor morților sînt alimente sacre fără de care nu se poate concepe petrecerea sărbătorilor Crăciunului. Ei pot avea forme de cerc, potcoavă și stea, închipuind Soarele, Luna și stelele de pe Cer, de păpușă și cifra opt (8), care reprezintă trupul antropomorf al divinității indo-europene și creștine, de cerc umplut, fără gaură la mijloc, reprezentând divinitatea neolitică geomorfă, și de diferite animale și păsări sacre (taurul, pupăza etc.) în funcție de forma, denumire și ornamente, de momentul oferirii, de perioada păstrării și contextul rito-magic al folosirii. Colacii de Crăciun reprezintă sacrificiul spiritului grâului la Anul Nou și ocupația, vârsta, sexul, statutul social al celui care oferă sau primește colaci. Adesea, colacul de Crăciun se păstra până la Măcinici, la pornirea plugului, când se punea în barșa plugului sau în coarnele boilor pentru a fi mâncat de gospodari și de vitele de muncă sau era „înmormântat” sub brazda plugului (Transilvania, Bucovina, Basarabia, Moldova). Prepararea, urarea și primirea colacului, ruperea și utilizarea acestuia sînt momente ceremoniale de adâncă trăire spirituală, încărcate de numeroase practici și credințe preistorice.
3. Moș Ajun și Moș Crăciun 24 decembrie
Zeul Panteonului românesc, celebrat pe 24 decembrie și ajuns după 365 de zile la vârsta senectuții și a morții, este, conform tradițiilor românești, Moș Ajun, fratele lui Crăciun. Conform tradiției, Maica Domnului, fiind cuprinsă de durerile Facerii, cere adăpost lui Moș Ajun. Motivând că este om sărac, o refuză, dar o îndrumă spre fratele sau, mai mare și mai bogat, Moș Crăciun.
4. Butucul de Crăciun 24/25 decembrie
Butucul de Crăciun, un trunchi de brad tăiat (jertfit) și ars pe vatră (incinerat) în noaptea de 24/25 decembrie, simbolizând moartea și renașterea anuală a divinității, este substitutul fitomorf al zeului autohton Crăciun, însă împodobirea bradului de Crăciun la sfârșit de an și așteptarea de către copii a „moșului”, numit Crăciun numai în sud-estul Europei, care vine încărcat cu daruri multe, este un obicei occidental care a pătruns de sus în jos și de la oraș, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Împodobirea pomului de Crăciun s-a suprapus deci, peste obiceiul autohton al incinerării arborelui mort, butucului de Crăciun. Obiceiul, astăzi dispărut, a fost atestat la români, aromâni, letoni și sârbo-croați.
5. Crăciunul 25 decembrie
Crăciun este un zeu solar specific teritoriilor locuite de strămoșii autohtoni ai românilor, geto-dacii, identificat cu zeul roman Saturn și cu zeul iranian Mithra. Mai mult de un mileniu, creștinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun (25 decembrie) în imediata apropiere a solstițiului de iarnă: la Roma până în secolul al Xlll-lea, în Franța până în anul 1564, în Rusia până în vremea țarului Petru cel Mare, în Țările Romane până la sfârșitul secolului al XlX-lea.
La români, amintirea acelor vremuri este încă proaspătă de vreme ce în unele sate bănățene și transilvănene ziua de 1 ianuarie se numește Crăciunul Mic, nu Anul Nou. În spațiul sud-est-european, Crăciunul a fost o sărbătoare solstițială, când oamenii celebrau divinitatea solară cu același nume. Determinativul de „moș” (Crăciun) indică vârsta zeului adorat, care trebuie să moară și să renască împreună cu timpul calendaristic la Anul Nou. În Calendarul popular, vârsta „sfinților” creștini îmbrăcați în haine păgâne și a zeităților păgâne îmbrăcate în haine creștine este apreciată prin numărătoarea zilelor începând cu Anul Nou. Obiceiurile de Crăciun, Anul Nou și Boboteaza formează laolaltă scenariul morții și renașterii divinității: sacrificiul ritual al porcului la Ignat (20 decembrie); prepararea alimentelor rituale, în special colacii de Crăciun; abundența obiceiurilor și credințelor care ilustrau degradarea timpului, dezordinea și haosul dinaintea Creației; „sfârșitul” Anului Vechi, prin stingerea rituală a luminilor la cumpăna dintre ani, la miezul nopții de Crăciun sau de Anul Nou; nașterea Anului Nou prin aprinderea luminilor; explozia de bucurie, însoțită de îmbrățișări și felicitări, că lumea a fost salvată de la pieire; alungarea spiritelor malefice prin strigăte, pocnituri și zgomote produse de bice, tulnice, buhaiuri, iluminații nocturne, purificarea oamenilor prin stropitul cu apă și prin scăldatul feciorilor în apa rece a râurilor, curățirea văzduhului prin alergatul cailor; Colindatul, Plugușorul, Sorcova, Semănatul, Vasilca etc.
(www.artatraditionala.ro)