Este clar că în România nu numai primăriile și prefecturile sunt luate prin surprindere la fiecare cădere de zăpadă, ci și fotbalul, dovadă amânarea debutului returului, de parcă am fi la vreunul din poli și nu pe paralela 45º, la fel ca Anglia sau Germania unde nu se joacă doar vreo câteva zile, pe la Crăciun. La noi, pe bună dreptate, se declară rapidiștii lezați de amânare, întrucât nu e vina lor că alții sunt nesimțiți și nu se învrednicesc să-și confecționeze terenuri unde, la fel ca în Giulești, să se poată juca pe orice vreme. Tot nesimțiți sunt și conducătorii Stelei care visează cupe verzi pe pereți fără a se învrednici nici ei să facă ceva pentru a transforma glodul în gazon. Sau chiar dacă acum, dincolo de ceasul al 12-lea s-au hotărât să o facă, momentul este cum nu se poate mai prost ales, fiindcă echipa, neobișnuită cu terenul de pe Lia Manoliu, după cum prea bine s-a văzut în meciul cu Heerenveen, mai poate încă să ne ofere, momente la fel de neplăcute și nedorite, taman când ne e lumea mai dragă și calificarea mai aproape. Să dea Domnul ca eu să mă înșel și să-i vedem zburdând pe gazon adevărat, la fel cum o făceau și în știoalna care le devenise o a doua natură. Tot prin surprindere dar în mod plăcut, pentru mine cel puțin, evoluția Naționalei în cel de-al doilea meci disputat în Cipru. La fix 24 de ore după recitalul de nesimțire dusă la extrem, am văzut o cu totul altă echipă a României, lipsită de panarama de alde Zicu sau Neșu, în locul lor jucând, de data asta, chiar fotbaliști. Tot fără să forțeze, s-a desprins atât de lejer și de evident de o Slovenie incapabilă de vreo replică măcar rezonabilă, încât văd cu mult mai multă relaxare viitoarea noastră evoluție în calificări. Cu atât mai mult cu cât nici Olanda n-a rupt gura târgului, cred că România are de data asta șansa reală a calificării, chiar de pe locul 1 în grupă. Mai degrabă Bulgaria, despre care nu știu mare lucru dar de la care tot văd vreo trei, patru „fiare” jucând prin Europa, mi se pare un eventual pericol.




