Țopescu, disident cu repetiție!

Când abia scăpaserăm de comuniști (sau măcar așa ni se părea atunci, în 1990), am reușit performanța de a-mi face o armată de dușmani din rândul fanilor unui domn pe care o majoritate a românilor îl percepea că pe o victimă a defunctului regim: domnul Cristian Țopescu, un fel de legendă a televiziunii. Domnia sa a ajuns la acest statut, de legendă, fiindcă fusese interzis o vreme pe post după ce la un meci de fotbal (unul cu Suedia, cel în care Cămătaru reușea un gol senzațional care ne-a și adus o calificare istorică la un turneu final european) a zis o chestie care a deranjat regimul. Nici nu fusese mare și tare zicerea, ci mai degrabă pe Țopescu îl luase gura pe dinainte, el nefiind nici atunci (și, evident, nici acum) de o inteligență ieșită din comun. Ei bine, cum ziceam, cândva, după Revoluție, mi-au sărit la beregată sute de fani după ce scrisesem că nici mare disident nu-mi aduc aminte să fi fost individul, și nici mare sculă de comentator. Puțin șmecher, însă, da. Astfel încât a cultivat cu grijă imaginea de erou, ajungând pe la o vreme chiar și în Parlament. Unde, evident, n-a deranjat preț de 4 ani (sau 8?) pe nimeni, absolut nimeni, nici măcar cu o vorbă. Cum nici pe vremea „disidenței” sale n-o făcuse decât o dată, și aia din prostie. Că despre asta e vorba, și nu de altceva, stau mărturie evenimentele din ultimele zile: nebăgat de nimeni în seamă de ceva vreme, Țopescu s-a gândit că e vremea să se bage singur. Așa că într-un interviu din Gazeta Sporturilor zice cum i-ar fi povestit lui cândva Nicu Vlad că pe vremea când ajungea campion olimpic se dopa cu polonicul! Iar Vlad, acum președinte al Federației de Haltere, zice că-l dă în judecată și-l băgă și la pârnaie pe neisprăvitul cel bătrân. Ei, și uite-așa poate ajunge Țopescu dizident cu repetiție!