Tolstoi și Biserica Ortodoxă Rusă

Răsfoind paginile unui Almanah bisericesc, tipărit de Mitropolia Cernăuțiului, în anul 1901, pe vremea Imperiului Austro-Ungar, am rămas impresionați de modul în care acesta reflectă confruntarea care a avut loc între doi giganți: marele scriitor Lev Nicolaevici Tolstoi și Biserica Ortodoxă Rusă.
Cartea pe care am obținut-o de la distinsa doctoriță Dana Pavelescu, nepoata cucernicului paroh Puiu Victor, menționează sentința pe care în 1900 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a pronunțat-o împotriva contelui Tolstoi și precizează amănunțit motivele care au determinat-o să recurgă la această rușinoasă excomunicare:
*
„În operele și scrisorile sale, împărțite de el și de adepții săi în lumea întreagă, și mai cu seamă în Rusia, predică cu ardoarea unui fanatic nimicirea tuturor dogmelor bisericei ortodoxe și a credinței în Christos; neagă că Dumnezeu trăiește ca persoană și care e venerat în s. Treime, făptuitoriul și susțiitoriul universului; neagă pre Isus Christos Dumnezeu – omul, mântuitoriul lumei, care pentru oameni și mântuirea noastră a suferit și a înviat din morți; neagă concepțiunea imaculată; neagă virginitatea sântei fecioare Maria, înainte și după nascere; nu crede în vieața după moarte și în răsplata de apoi; respinge toate sacramentele bisericei și influența binefăcătoare a s. Spirit; și după ce își bate joc de cele mai sânte dogme ale cultului orttodox, nu se sfiesce a râde de cel mai mare din sacramente: sânta cină. Toate aceste le predică contele Tolstoi neîntrerupt, prin graiu și prin scris, pentru disprețul și spaima întregei lumi ortodoxe, și prin aceasta s-a despărțit nu în taină, ci fățiș de biserica ortodoxă. Biserica dară nu-l recunoasce și nu poate să-l recunoască ca un fiu al ei, până nu se va pocăi și nu se va împăca cu ea. Arătând prin aceasta despărțirea sa de biserică, ne rugăm în același timp ca Dumnezeu să-l pocăiască, ca să recunoască adevărul”.
Consecințele unei asemenea hotărâri deveneau funeste pentru omul pravoslovnic. Se cerea într-un fel de decret ecleziastic, adresat tuturor episcopilor, ca, „în ceasul morții renumitului scriitor rusesc Lev Tolstoi, nici într-o biserică ortodoxă din Rusia nu este permis a se face rugăciuni bisericeșci. Înmormântarea lui bisericească e oprită în întreaga împărăție, respectiv nici unui preot ortodox nu-i este permis a lua parte la înmormântare.”
Ca urmare a modului în care, în chip nedrept a fost tratat un scriitor cu o uriașă popularitate, în Rusia și în întreaga lume s-au ivit nesfârșite nemulțumiri. În fruntea acestora se afla revolta studenților din marile centrre universitare, Petersburg, Odesa și Harkov, o încercare de atentat împotriva lui Popjedonașev, prezidentul Sfântului Sinod al Rusiei, scriitori de solidaritate de pe întregul mapamond etc..
Demnă de amintit este atitudinea contesei Sofia, soția scriitorului. Cu imensă indignare și durere, aceasta scrie că Biserica nu trebuie să nesocotească „cea mai înaltă poruncă a lui Christos, legea iubirei de semenii săi” și că „renegații nu sunt acei care se rătăcesc în căutarea adevărului, dar acei care, puși chiar în capul bisericei și necredincioși legii de iubirea aproapelui, de umanitate și milă, au făcut operă de călăi spirituali”.
– „Persecuțiunea în numele religiunei”
Însă, întrucât scrisoarea Sofiei Andreevna Tolstoi nu a avut nici un ecou în rândurile Sfântului Sinod, Tolstoi însuși intervine și se adresează țarului Nicolae al II-lea menționând persecuțiile și cruzimile pe care însăși Biserica le-a comis în numele țarului: „Sute și mii de ruși, și mai mulți încă decât atât, sunt espuși la grave suferințe printr-o persecuțiune religioasă, care continuă a fi practicată în Rusia și se măreșce chiar într-o epocă, când toți oamenii luminați și toate guvernele au recunoscut de mult timp absurditatea și cruda nedreptate a unei astfel de persecuțiuni. De mult timp am privit ca o datorie sântă a mea de a vă deschide ochii asupra teribilelor cruzimi, ce se săvârșesc în numele Vostru. Dacă nu cunoașteți toate absurdele cruzimi ce s-au făcut în numele vostru, permiteți-mi de a Vi le enumera, asigurându-Vă că cuvintele mele Vă vor fi confirmate de orice persoană dreaptă care va fi însărcinată de a face o anchetă. Îmi iau deci libertatea de a Vă sugera: 1. De a revisui și cassa legile contrazicătoare și rușinoase relative la persecuțiunea în numele religiunei, persecuțiune care pretutindeni a încetat să mai esiste afară numai de Rusia. 2. De a pune capăt oricărei persecuțiuni și pedepse pentru neobservarea practicelor religiunei statului și de a elibera pre toți câți sunt închiși și exilați din causa credinței lor și 3. De a studia cum ar putea fi posibil a împăca chestiunile de consecință în materie religioasă cu exigențile statului – precum de exemplu refuzul de a pune jurământ și de face serviciul militar; de a nu pedepsi o neprotrivire în sentimente ca o crimă, ci de a substitui în acest cas serviciului militar munca obligatoare, iar obicinuitului jurământ o solemnă declarațiune de a spune adevărul înaintea tribunalelor.”
Din toate aceste rânduri reiese atitudinea unui spirit luminat și credincios, crednic urmaș întru Duh a Sf. Paisie Velicicovschi, egumenul Mănăstirii Neamț. Nici un rând din epistola lui Tolstoi sau din celelalte scrieri ale lui nu se află în contradicție cu înaltele învățături ale Cărților Sfinte.
Adevăratele acțiuni caritabile nu au aparținut Bisericii ci contelui Tolstoi care și-a tratat supușii cu mila și iubirea propovăduite de Iisus. Iobagii d epe moșia lui trăiau mai bine decât oamneii liberi de aiurea, iar banii primiți pentru romanul „Învierea” au fost folosiți pentru eliberarea din închisori a tuturor acelora care au suferit din cauza persecuției Bisericii.
Mai mult, cine vrea să cunoască adevărată credință pravoslavnică, se cuvine să mediteze asupra paginilor în care romanul „Război și pace” înfățișează credința simplă, sinceră și curată a lui Platon Karataev.
Prof.Arhid. Ștefan Hreniuc