„Toate sunt curate pentru cei curați”

Din “Tâlcuiri la epistola II către Timotei, Tit, Filimon”
Sfântul Ioan Gura de Aur , Fragment Omilia III, Tâlcuire la Epistola către Tit)
De aceea și zice el: „Cu iudeii am fost ca un iudeu (…); cu cei de sub lege, ca unul de sub lege; cu cei ce n-au Legea, m-am făcut ca unul fără lege.” (I Corinteni 9, 20, 21)
Aceasta și Dumnezeu o face; de pildă, pe magi, nu prin îngeri i-a atras, nici prin proroci, nici prin apostoli sau evangheliști, ci printr-o stea, fiindcă ei se îndeletniceau cu acest meșteșug, și deci prin aceasta i-a atras. La fel se întâmplă și în cazul vitelor pentru purtarea chivotului Domnului, că, „dacă va pleca spre hotarele sale, atunci acest mare rău ni l-a făcut El”, după cum au spus vrăjitorii și descântătorii . Așadar, spun adevărul vrăjitorii? Nicidecum! Ci îi ceartă pe iudei și-i biciuiește tocmai cu ale celor dintre ei.
La fel și cele petrecute cu aceea care avea duh pitonicesc. De ce, oare, a închis gura demonului, grăind către Pavel și zicând: „Acești oameni sunt robi ai Dumnezeului celui Preaînalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii”. (Faptele Apostolilor 16, 17)?
De ce oare și Hristos împiedică pe demoni de a grăi? Cu drept cuvânt o face, căci și minunile se făceau mai înainte, și nu mai era acum acea stea ce i-a condus pe magi, ci El Însuși propovăduia, și demonii nu mai erau cinstiți (slăviți). Nu era idolul care grăia, ca astfel să fie împiedicat.
Chiar și pe Valaam l-a lăsat să binecuvânteze și nu l-a împiedicat. Astfel, dar, El pretutindeni face pogorământ în raportul Său cu omul. Și de ce te minunezi? El Însuși lasă să se ridice credințe rele și nedemne despre Dânsul, ca, de pildă, că mai înainte era trup, că a fost văzut de lume, drept care zice că „ Duh este Dumnezeu”. (Ioan 4, 24)
Și iarăși Îl vedem că se bucură de jertfe, ceea ce este străin de El, și grăiește cuvinte din acelea care nu I se potrivesc, și multe altele din acestea. Că El nicăieri nu are în vedere demnitatea Sa, ci pretutindeni folosul nostru. Dacă tatăl nu are în vedere demnitatea sa, ci se alintă cu copiii în vorbe și numește mâncarea și bucatele, și băutura nu cu numele lor elenice, ci cu niște cuvinte copilărești și barbare, apoi cu atât mai mult Dumnezeu. Ba și cu oarecare concesie ia în derâdere, zicând: „Schimbatu-și-a oare vreun popor dumnezeii săi?” (Ieremia 2, 11), și, în fine, pretutindeni cele din Sfintele Scripturi sunt concesii sau îngăduințe, atât în cuvinte cât și în fapte.
„Pentru care pricină, zice, mustră-i cu asprime, ca să fie sănătoși în credință”, (1, 13) „De aceea, zice, ceartă-i, căci au obiceiuri urâte și desfrânate, și, în fine, mii de rele au aceștia. Când ei mint cu ușurință, când sunt vicleni, mâncăcioși și leneși, cuvântul trebuie să-ți fie aspru și biciuitor, căci blândețea nu-l poate atrage pe unul ca acesta. „Mustră-i”, zice. Aici el nu vorbește de cei străini, ci de cei de un neam și de o credință. „Cu asprime”, adică să faci rana cât de adâncă.
Nu cu toți trebuie a ne purta la fel, ci variat și în multe feluri, potrivit cu împrejurările. Aici el nu sfătuiește nicăieri, ci numai poruncește, căci, după cum pe cel de neam bun și blând l-ai pierde înfruntându-l și lovindu-l, tot așa și când l-ai linguși pe unul care are nevoie de asprime, l-ai corupe, și nu l-ai lăsa să se ridice. „Ca să fie sănătoși, zice, în credință.” Prin urmare, aceasta este sănătatea: de a nu introduce în credință nimic fals, nimic străin.
– Nimic necurat n-a făcut Dumnezeu, și deci nimic nu este necurat, decât numai păcatul, care se atinge de suflet și-l întinează
Dar dacă cei ce se uită la mâncăruri nu sunt sănătoși, ci sunt bolnavi și slabi, „pe cel slab primiți-l în credință, zice, fără să-i judecați gândurile” (Romani 14, 1), atunci ce am putea zice despre cei ce postesc la fel cu aceia, despre cei ce păzesc la fel sâmbetele, despre cei ce se duc spre închinare la locurile afierosite idolilor lor? Vorbesc de Templul cel din Dafne , de peștera numită a Matroanei, de locul zis al lui Chronos din Cilicia. Cum pot fi sănătoși aceștia? De aceea trebuie a li se aplica rana cea mai adâncă.
De ce, oare, nu face așa și cu romanii? Fiindcă obiceiurile acestora nu erau de acest fel, ci cu mult mai nobile. „Și să nu dea ascultare, zice, basmelor iudaicești.” Cele iudaice sunt un îndoit basm: și când este o prefacere falsă, și când lucrul este în legătură cu timpul; deci mituri sunt acestea. Când un lucru nu trebuie a se face, iar dacă făcându-se vatămă, este mit și nefolositor, și după cum nu trebuie a crede acelora, asemenea nu trebuie a crede nici acestora, căci altfel nu înseamnă a fi sănătoși.
Căci, dacă tu crezi prin credința cea adevărată, de ce mai introduci altele, ca și cum nu ar fi de ajuns să te îndrepte credința? De ce te robești pe tine însuți și te supui de bunăvoie legii? Nu te încrezi în lucru? Aceasta înseamnă că ești bolnav și nu crezi, căci datoria unei cugetări credincioase este de a nu se îndoi deloc. Dar credinciosul nu se îndoiește niciodată.
Toate sunt curate pentru cei curați. (1, 15) Ai văzut pentru ce sunt spuse cele dinainte? Iar pentru cei întinați și necredincioși nimeni nu este curat, zice. Așa că nu prin natura lor sunt curate și necurate, ci prin intenția celor ce le întrebuințează. Ci li s-au întinat lor, zice, și mintea, și cugetul.
Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc, urâcioși fiind, nesupuși și, la orice lucru bun, netrebnici. (1, 16)
Prin urmare, și porcul este curat, și atunci de ce a oprit să fie mâncat, ca necurat? Nu este de la natură necurat, căci toate sunt curate, fiindcă nimic nu poate fi mai necurat decât peștele, de vreme ce mănâncă și trupuri omenești, și cu toate acestea s-a dat voie, și se crede a fi curat.
Și iarăși, nimic nu este mai necurat ca pasărea, căci ea mănâncă viermi; sau nimic mai necurat ca barza, care mănâncă șerpi și șopârle, și cu toate acestea toate se mănâncă. Pentru ce, dar, a oprit a fi mâncată carnea de porc și altele de acest fel? Nu le-a oprit ca necurate, ci ca să împiedice, așa-zicând, prisosința desfătării. Dar, dacă el ar fi spus așa, poate că n-ar fi fost ascultat; acum însă, cu frica de cele necurate, pe toți i-a îngrozit.
Dar ce poate fi mai necurat ca vinul, dacă ar fi vorba să-l examinăm? Ce este mai necurat ca apa, cu care mai ales se curățau? De morți nu se atingeau, și cu toate acestea cu mortul se sfințeau, căci animalul mort sacrificat se curăța cu vin. Dar aceasta era o învățătură pentru copii. Căci, gândește-te bine: oare vinul nu-și are ființa din pământ? Căci, după cum vița de vie își trage umezeala din pământ, tot așa și-o trage și din pământul cel de-alături.
Și, în fine, dacă am voi a cerne lucrurile, am vedea că totul este necurat. Dar dacă nu cernem cu așa amănunțime, nimic nu este necurat, ci toate sunt curate. Nimic necurat n-a făcut Dumnezeu, și deci nimic nu este necurat, decât numai păcatul, care se atinge de suflet și-l întinează.
– Cel ce are sufletul slab, totul întinează
Așadar, la mijloc e mai mult prejudiciu omenesc. „Pentru cei întinați și necredincioși, zice, nimeni (nimic) nu este curat, ci li s-au întinat lor și mintea, și cugetul.” Căci, cum s-ar putea ca în cele curate să fie ceva necurat? Cel ce are sufletul slab, totul întinează. Dacă, de pildă, el în toate caută curatul și necuratul, desigur că nu se va atinge de nimic, căci nici cele curate nu sunt precum se cred — vorbesc de pește și de toate celelalte de acest fel —, așa că toate sunt întinate.
Dar apostolul n-a zis așa; însă ce? „Li s-au întinat lor și mintea, și cugetul”, zice, așa că totul au întors asupra lor. „Nimic nu este necurat, zice, ci ei sunt astfel, și mintea, și cugetul lor. Dintre lucrurile din lume, nimic nu este necurat — căci sunt lucrurile lui Dumnezeu —, ci numai intenția cea rea este necurată. „Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc, urâcioși fiind, nesupuși și, la orice lucru bun, netrebnici.”
Aceasta este necurăție, aceștia sunt necurați. Dar tu grăiește cele ce se cuvin învățăturii sănătoase (2, 1), adică „să nu cumva să faci ceva din acestea. Chiar de nu ar primi, tu însă fă cele ce se cuvine a face, chiar dacă nu se conving, tu însă îndeamnă și sfătuiește”.
Căci și cei nebuni cred că nimic nu stă pe loc, dar acestea se petrec nu din cauza lucrurilor văzute, ci din cauza ochilor care văd, fiindcă, aflându-se nestatornici și întunecați, cred că pământul se învârtește cu dânșii, dar nu se învârtește, ci stă nemișcat.
Astfel că numai bănuiala este patima lor, iar nu că ar fi vreo patimă în realitate. Tot așa și în cazul de față; adică, atunci când sufletul este necurat, pe toate le crede necurate. Prin urmare, nu în a observa curăția stă adevărata curăție, ci în a îndrăzni totul, căci cel curat de la natură pe toate le îndrăznește, iar cei necurați la nimic nu îndrăznesc. Aceasta se poate spune și lui Marcion.
Ai văzut că dovada curăției este în a se găsi cineva mai presus de orice necurăție, și că a nu se atinge de nimic este dovadă de necurăție? Tot așa se poate zice și despre Dumnezeu: că a luat trup, aceasta este dovada curăției, iar dacă, temându-se, nu ar fi luat, era dovada necurăției. Cel ce nu, mănâncă pe cele considerate ca necurate, acesta este necurat și bolnav, pe când cel ce mănâncă nu este.
Deci, pe aceștia să nu-i numim curați, căci tocmai ei sunt necurați, în timp ce acela care pe toate le îndrăznește este curat. O astfel de băgare de seamă trebuie a avea și pentru cei necurați cu sufletul. Aceea este necurăție, pe când aceasta este curăție. Fiindcă și cei ce au gura stricată cred că bucatele ce li se dau spre mâncare sunt necurate, dar aceasta vine de la patima ce o au. Deci, ce? Trebuie negreșit a avea cea mai mare băgare de seamă asupra naturii celor curate și necurate. (www.crestinortodox.ro)