Tineret, mândria țării?

Asta din titlu era una din lozincile comuniste utilizate de Ceaușescu și în general de comuniști pentru a-și arăta „grijapentru viitorul luminos al patriei”. Dincolo de stereotipia formulării, avem de a face cu un adevăr, fiindcă oricare părinte normal se mândrește cu odraslele sale, orice realizare, oricât de mică, fiind amplificată pe bază de sentimente. Pe de altă parte, părinții în general își doresc caprogeniturile să le urmeze traiectoria în viață, să practice dacă se poate aceeași meserie, mă rog, să devină un fel de clone, eventual mai elaborate, mai performante. Și în sport se aplică principiul, marii performeri adesea crescând câte unul sau mai mulți sportivi care să ducă mai departe realizările lor. Nu întotdeauna însă se ajunge la realizări deosebite, cei mici fiind adesea marcați de personalitatea idolilor lor, inclusiv când fac parte din familie. Cazul familiei Hagi e doar unul din multele exemple: nici Pele, Cruyff ori Platini nu au avut parte de realizări cât de cât comparabile cu ale lor din partea copiilor. Unde vreau să ajung? Cred că ați ghicit: la Naționalade tineret, cel care în loc de „mândria țării” este o rușine continentală, fiind aproape imposibil de imaginat cum se poate caîn 3 meciuri disputate la tine acasă, să nu reușești să înscrii măcar un gol! Nici dacă ar fi fost old boys nu era normal, dar la nici 21 de ani să nu fii în stare să arunci mingea în plasămăcar o dată în vreo 300 de minute (5 ore fără gol, oameni buni!) este chiar o nenorocire! Rămâne doar consolarea (ca o formă nu de miștocăreală, ci mai degrabă de masochism!) că loserii ăștia tineri par clonele perfecte ale loserilor ăi’ bătrâni, care și ei ne mănâncă sănătatea de vreun sfert de veac, de când n-au mai ajuns la vreun Mondial.