Tineret, mândria altor țări.

Viața în România e plină de zâmbete amare. De când ne naștem și până în ultima zi a vieții ne gândim la viitor. La ce vom face. La cum vom trăi. La câte vom realiza. Unii adună, alții se chinuiesc să supraviețuiască. Unii au parte de tot ce-și doresc, alții prețuiesc fiecare firimitură de pâine. Așa neagră și tare cum e. Unii sunt sănătoși, alții se nasc deja bolnavi. Pentru unii moartea e metafizică, pentru alții e extrem de concretă.
Că vrem, că nu vrem, trăim în prezent. Viitorul e ceva abstract. Ceva ce depinde de multe variabile. Noi suntem doar una dintre ele. Fiecare influențează viitorul altuia. Exact așa cum majoritatea decide pentru minoritate. Normalul nu e ceva unanim acceptat. Normalul majorității poate fi anormalul minorității.
Cele mai amare zâmbete le am atunci când vorbesc cu tânăra generație. Mulți ne punem speranța în ea. Mulți ne uităm la cei care vin din urmă. Și ne așteptăm ca ei să fie mai buni ca noi. Să construiască mai multe ca noi. Să ne arate o altă mentalitate. Să ne prezinte normalul lor.
Din păcate, viitorul lor nu e alături de noi. E prin alte țări. Normalul lor este reprezentat de pribegie. Și nici nu are cum să fie altfel. Când se uită în jur și văd că școala nu le oferă nicio posibilitate de a trăi decent din salariu.
„De ce să rămân în țară? De să fac facultate și masterate? Să ajung ca doamna dirigintă cu 12-13 milioane pe lună? Să mă uit lung după o mașină, o haină sau o vacanță? Să lucrez numai în stres? Să fiu tot timpul abuzat? Să nu contez? Să nu mă bage nimeni în seamă?”
Ce să le spui? Ce sfat să le dai? Ce interes să le trezești? O să ajungem o țară de copii și pensionari. Ușor de prostit, manevrat și furat. Tinerii de azi nu sunt proști. Evaluează foarte bine ceea ce văd în jur. Au alte aspirații. Alte gânduri. Alte pretenții de la viață. „Vrem să trăim și să ne bucurăm de lumea asta acum. Nu să fim o povară pe spatele părinților. Nu să le cerem lor bani pentru orice. Nu să locuim împreună până la 50 de ani în același apartament mic.”
Ce faci tu, părinte, când te întreabă copilul tău de viitor? Ce îi spui? Rămâi în țara în care nu ai nicio șansă sau du-te unde vezi cu ochii și câștigă bani pentru un trai decent? La asta avem dreptul toți. Că nu degeaba ne-am organizat în state. Traiul decent reprezintă normalitatea. Mâncare, căldură, adăpost, siguranță, educație, sănătate. Fericire. La orice vârstă.
Copiii de azi, emigranții de mâine. Nici măcar faptul că Europa nu mai e un loc sigur nu-i oprește. Nici măcar frica de atentate. Și nu pleacă din lehamite sau scârbiți de ceea ce au trăit până acum. Nu. Refuză din start să guste din paharul amar al salariatului din România.
Trist e faptul că nu putem decât să asistăm la plecarea lor. Nu avem ce le oferi. Îi creștem pentru a-i încuraja să își găsească rostul pe alte meleaguri. Și acceptăm senini asta. Fără să ne revoltăm. Fără să le cerem socoteală celor care cică gestionează țara asta. Celor care promit mii de locuri de muncă. Celor care nu sunt în stare să ne scoată din statutul de țară bananieră. Pe ultimul loc la orice în afară de vrăjeală. Cu asta trăim. Cu asta ne hrănim. Asta ne place. Însă știți ceva? Copiii ăștia nu pun botul. Pe aștia nu-i prostește nimeni cu celebrul „vom face”. Vă e teamă de ei, așa-i? De asta îi alungați.