Ține cât ține…

…dar și când te lasă! Așa a fost și vineri seară, într-un meci mai puțin încrâncenat decât mă așteptasem, dar finalizat mai târziu decât s-ar fi cuvenit. Spun asta, fiindcă echipa Irlandei de Nord nu părea venită din sportul ăsta. Sau, dacă venea, părea cam dintr-o divizie inferioară a echipelor naționale în general, și oricum inferioară sub toate aspectele echipei noastre. Dacă așa arată una care până acum reușise să facă 9 puncte din 9, păi atunci ai noștri ar fi trebuit să aibă 10 din 9 posibile! Dar cu cât se apropia finalul iar ai noștri nu reușeau să rezolve cazul, cu atât mă cuprindea îngrijorarea amintindu-mi de felul în care îi întorseseră pe unguri de la 1-0 la 1-2 exact în momentele finale ale partidei de la Budapesta. Numai că ai noștri, culmea!, s-au dovedit superiori și la condiția fizică, lucru absolut remarcabil atunci când adversarul e britanic. Dacă Iordănescu are sau nu merite în victoria asta, mi-e greu să spun. Probabil că da, iar asta înseamnă că pur și simplu i-a scutit pe băieți de apăsarea aia psihică pe care o constituia simpla prezență fizică a lui Pițurcă. Fiindcă în rest n-aș zice că opțiunile lui pe posturi au fost ciudate în multe cazuri, începând cu titularizarea lui Torje, un fost mare talent din care n-a mai rămas nici speranță. Aceeași situație în privința vârfului care n-am înțeles de ce trebuia să fie Stancu, iar Keșeru să fie obligat să-i admire execuțiile catastrofale de pe bancă. Apropo: imediat după aia monumentală, m-a sunat un bun cunoscător al fotbalului și m-a întrebat: „Bă, cum a făcut?! Zi-mi și mie, să nu mor prost: ăsta și-a dat singur «urechi»?” Noroc că pe irlandezi i-a lăsat. Cum ce? Condiția fizică; fotbalul nu i-a lăsat, că nu l-au avut niciodată.