Timpul sărbătorii: ce reprezintă, azi, 24 Ianuarie pentru români?

La 24 Ianuarie 1859, Adunarea Electivă a Țării Românești, la propunerea lui Vasile Boerescu, l-a ales în unanimitate domn pe Alexandru Ioan Cuza, deja ales domn al Moldovei din 5 ianuarie 1859. De atunci, an de an, ziua de 24 Ianuarie a fost sărbătorită de națiunea română, fiind considerată una dintre datele de referință ale istoriei noastre. Însă, după 1989, perioadă în care sistemul nostru de valori a fost supus unei permanente revizuiri, s-a pus întrebarea de ce trebuie totuși sărbătorit 24 Ianuarie și care ar fi modalitatea cea mai potrivită de celebrare a acestei date. Pentru a răspunde la această întrebare este necesar să definim ce înțelegem prin termenul „sărbătoare“ și ce tipuri de acțiuni ar trebui să intre în cuprinsul acestei noțiuni.
Într-o concepție tradițională, sărbătoarea este strâns legată de ideea de timp sacru și, în subsidiar, de cea de repetiție. Este meritul lui Mircea Eliade de a fi readus în conștiința modernității ritmurile diferite ale timpului, în lucrarea sa clasică „Sacrul și profanul“. „Timpul, spune savantul român, nu este, pentru omul religios, nici omogen, nici continuu“, împărțindu-se într-un timp comun și unul sacru. Timpul obișnuit este timpul istoric, cel care „curge“ în mod ireversibil, de niciunde către nicăieri, cuprinzând toate actele lipsite de semnificație religioasă. Născând adesea spaime prin vastitatea lui necuprinsă, „demon al lucrurilor ce trec“, cum îl pomenesc popoarele orientale, timpului obișnuit i s-a opus timpul sacru, timp prin natura sa reversibil pentru că este „un timp mitic primordial, devenit prezent“. Egal cu sine însuși, neschimbător și nesfârșit, el este circumscribil pentru că poate fi „arătat“, însă „limitele“ lui ne deschid trepte către o altă existență, aproape de zei. Căci, așa cum spune Eliade, „creând diferitele realități care constituie astăzi lumea, zeii întemeiau, totodată, timpul sacru, căci timpul contemporan unei creații era, în mod necesar, sanctificat de prezența și activitatea divină“. Or, sărbătorile oamenilor nu făceau decât să reactualizeze, să repete faptele zeilor cuprinse în mituri.
Sărbătoarea, repetarea unui „nerepetabil“
Termen extrem de uzat de practica didactică, „a repeta“ a căpătat în concepția unor gânditori o semnificație superioară. Astfel, pentru Gilles Deleuze (în „Diferență și repetiție“), a repeta înseamnă „a te comporta, însă în raport cu ceva unic sau singular, care nu-și are seamăn sau echivalent“. „A repeta“ nu înseamnă a însuma noi gesturi, ci a ridica gestul fondator la puterea „n“. Repetiția este o „universalitate a singularului“. O poezie este ceva singular și ea nu poate fi decât repetată. De ce repetăm o anumită poezie, și nu alta? Pentru că ea este probabil ecoul unei vibrații tainice, al unei repetiții lăuntrice. Or, nici sărbătoarea nu este altceva decât a repeta un „nerepetabil“. Aici concepția lui Deleuze se întâlnește cu cea a lui Eliade, timpul sacru fiind un timp al repetiției.
Lumea a fost întemeiată de zei odată, însă acel timp mitic este „repetat“ cu ocazia fiecărei sărbători. Omul sare din prezentul istoric în acest timp sacru, circular, reversibil și recuperabil, în care se integrează periodic prin intermediul riturilor. Circularitatea, reversibilitatea și recuperabilitatea sunt trăsăturile acestui timp, la care se mai adaugă una, interioritatea, căci este un timp subiectiv, asumat de ființa umană.
Timp istoric – timp creștin
Treptat, timpul circular, al eternei reîntoarceri, timpul „înspațiat“, va fi tot mai subminat de timpul istoric, deschis și nelimitat, care a devenit la rându-i sacru, sub influența creștinismului, care continuă tradiția vetero-testamentară a căutării manifestărilor sacrului tocmai în „accidentele“ istoriei, pentru a se identifica singularitatea, în sensul afirmat de Deleuze, care să fie repetată. Crucificarea lui Domnului nostru Iisus Hristos nu mai este un eveniment mitic, ci e unul istoric, tocmai acesta fiind rostul cuvintelor din Crez „S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat“, dar el este „repetat“ în fiecare an cu ocazia Sfintelor Paști. Sau Cina cea de Taină, „repetată“ în fiecare duminică cu ocazia Sfintei Liturghii. Prin urmare, și un eveniment istoric poate fi repetat, înspațiat într-un timp sacru. Or, această dialectică creștină între timpul circular și timpul linear, între sacru și profan, este mult mai complexă decât hierofaniile tradiționale. Ele au în comun ideea de sărbătoare ca repetiție, însă nu numai evenimente petrecute in illo tempore pot fi repetate, ci și evenimente istorice, care pentru noi, cei de azi, sunt considerate irepetabile.
Când națiunea devine Dumnezeu
Modernitatea a combătut creștinismul, însă i-a preluat multe din structuri, printre care și concepțiile despre sărbătoare. A fost alungat Dumnezeu, însă, după cum spune Guy Hermet în „Istoria națiunilor și a naționalismului în Europa“, în locul său a fost pusă „națiunea“, concept de bază al modernității.
Aici trebuie făcută o precizare. Există o istorie a formării unei națiuni, cât se poate de stimabilă și obiectivă, dar și ceea ce ar putea fi calificat drept o istorie inventată. „Inventarea națiunii“ este un concept curent în istoriografia occidentală. La noi a fost receptat cu reticență, asta și din cauza faptului că nu a fost explicat în modul cel mai fericit. „Inventarea națiunii“ nu este altceva decât căutarea singularităților în istoria națională, menite să creeze un ciclu de sărbători secularizate, care, în anumite contexte istorice, trebuia să înlocuiască sărbătorile religioase. Revoluția franceză, bunăoară, a căutat să substituie în mod total sărbătorile tradiționale cu cele ale națiunii. Astfel, parada de 14 Iulie devine pentru francezi nu o simplă comemorare a celor petrecute în 1789, ci, în logica sărbătorii, 14 Iulie 1789 este actul care anticipează orice 14 Iulie următor, la fel cum crucificarea lui Iisus a anticipat repetarea acestui gest în fiecare Paște. Prin urmare, o sărbătoare națională cinstește un fapt istoric măreț din trecutul unei națiuni, ridicându-l la puterea „n“. Timpul lui 14 Iulie este înspațiat, prin riturile secularizate ale depunerii de coroane, prin defilări, fiind „repetat“ timpul sacru al lui 14 Iulie 1789, când națiunea franceză a cunoscut un moment astral a existenței sale. În acea zi, fiecare francez se întoarce spre sine, se interiorizează, identificându-se cu strămoșii săi. Evenimentul respectiv devine mai întâi o parabolă, alunecând treptat spre mit. Un asemenea eveniment nu mai este prezentat în logica istoriei, ci în cea a mitului, care nu poate decât să fie repetat, și nu supus criticii. Aceste sărbători au pretenția că sunt adevărate în sensul istoric, ceea ce este fals, ele fiind adevărate în sens moral. De asemenea, liderii politici au modificat adesea, în funcție de interese, calendarul sărbătorilor.
Sărbătorile naționale la români
Liderii români moderni nu au făcut excepție de la modelul european, preluând, la rândul lor, logica serbărilor naționale, printre care se numără 24 Ianuarie, 9 și 10 Mai, 1 Decembrie.
Ziua de 24 Ianuarie 1859 a fost percepută ca un moment de glorie pentru neamul românesc care, după secole de asuprire, s-a ridicat, prin propriile forțe, la o nouă viață națională. Morala ei, pe care românii trebuia să o reactualizeze în fiecare an, era că în unire stă puterea națiunii. În timpul domniei lui Al. I. Cuza, ea era practic principala sărbătoare națională. Însă, tocmai pentru că prea era legată de numele lui Cuza, în timpul domnitorului (ulterior regele) Carol I ea a trecut pe planul al doilea, locul fiind luat de 10 Mai, deoarece pe 10 Mai 1866 principele Carol a depus jurământul în fața Parlamentului României. Ulterior, va exista o preocupare ca și alte momente importante din istoria națională să fie legate de 10 Mai.
Mai târziu, evenimentele legate de Marea Unire și intrarea în conștiința națională a lui 1 Decembrie 1918 au ocultat și mai mult data de 24 Ianuarie, deși evenimentele pe care cele două date le simbolizează nu se suprapun decât la o privire generală.
Comunismul românesc, în prima lui fază, a combătut orice sărbătoare națională tradițională, deoarece ele erau strâns legate de monarhie și detestata clasă a „burghezo-moșierimii“. În plus, ele semnificau prea mult ideea unității naționale, fapt care, în concepția comuniștilor internaționaliști, nu era de acceptat. Marea sărbătoare națională a devenit aniversarea datei de 23 august 1944, considerată primul pas al României spre „democrația populară“ și început al colaborării cu „marele vecin de la Răsărit“.
Mai târziu, în etapa naționalistă a dictaturii ceaușiste, s-a reintrodus calendarul tradițional al sărbătorilor naționale. 24 Ianuarie trebuia să fie cinstită ca o manifestare a unității neamului, ca și 1 Decembrie, anticipând unitatea în jurul partidului, într-o atmosferă profund mitificată, care a condus de altfel întreg sistemul de sărbători naționale românești în derizoriu. Chiar și 23 August devine simbol al independenței naționale, prin sublinierea faptului că eliberarea de „fasciști“ s-a produs prin forțe proprii, fără ajutorul nimănui. Treptat, spre sfârșitul anilor â80, sărbătoarea națională de facto a României devine 26 ianuarie, ziua de naștere a lui Nicolae Ceaușescu. Fiind la concurență cu o dată atât de „importantă“, 24 Ianuarie este, încet-încet, tot mai ocultată. Cei mai în vârstă își amintesc că, de 24 Ianuarie, era difuzată la televiziunea națională, în mod invariabil, aceeași piesă de teatru care vorbea despre Cuza Vodă și Unirea. Talentul actorilor și lipsa varietății programelor de televiziune din România comunistă a anilor â80 făceau ca această piesă să fie așteptată de fiecare dată cu mare interes. La un moment dat, piesa nu a mai fost difuzată, fiind înlocuită cu nesfârșitele tirade despre „iubitul conducător“, care începeau astfel cu mult mai devreme decât 26 ianuarie.
24 Ianuarie devenea astfel o sărbătoare „subversivă“ deoarece oamenii, pe măsură ce erau mai nemulțumiți de regim, mai abitir își aminteau de „adevărata sărbătoare“.
Sărbătorile naționale după 1989
După 1989 a fost recuzat sistemul de sărbători naționale instaurat de regimul comunist, iar modul în care s-a purtat discuția în ceea ce privește noul calendar al sărbătorilor naționale la începutul anilor â90 arată că, la acel moment, societatea românească încă era interesată de propriul profil identitar. Semnul elocvent al acestui interes este reprezentat de proclamarea zilei de 1 Decembrie (Marea Unire) drept Zi Națională, nu printr-un decret oficial, ci pentru că în acel moment așa simțeau oamenii. Dar disputele nu au pregetat să apară. Ce sărbători trebuiau repuse pe tapet? Unii voiau restaurarea integrală celor de dinainte de 1945, alții în schimb considerau că 10 Mai, fiind sărbătoare „monarhistă“, nu ar avea ce căuta în calendarul nostru. Alții, mânați de un spirit deconstructivist, tindeau să recuze toate sărbătorile, pe motiv că au fost pervertite de comunism. Combaterea „naționalismului“ care a devenit un cuvânt de ordine la sfârșitul anilor â90 a pus sub semnul întrebării deopotrivă istoria națională, dar și anumite sărbători considerate ca potențând spiritul „naționalist“, printre care, evident, și sărbătoarea 24 Ianuarie.
Dincolo de aceste atacuri, postmodernismul și, în general, spiritul vremurilor de azi au făcut să se răspândească ideea că o „sărbătoare“ este doar o ocazie de odihnă și de distracție. Acest lucru, trebuie spus, a afectat și modul în care sunt celebrate sărbătorile religioase.
Până la instaurarea regimului comunist, România nu a cunoscut o înlocuire a sărbătorilor religioase cu sărbătorile naționale, ci cele două tipuri de sărbători au coexistat în calendarul oficial acceptat de stat. Evident, odată cu preluarea puterii de către comuniștii atei, sărbători precum Paștele sau Crăciunul au ieșit din lista oficială, ele fiind sărbătorite însă de facto de toată populația.
După 1989, s-a revenit la calendarul mixt de sărbători naționale și sărbători religioase, însă toate încep să fie sărbătorite la fel. Sărbătorile naționale și-au pierdut semnificația istorică și națională, iar pentru mulți Paștele și Crăciunul sunt doar noi ocazii pentru a merge la discotecă sau restaurant. În general, oamenii tind spre sărbători mai „umane“, provenite de regulă din vechi sărbători religioase cvasisecularizate, precum Mărțișorul sau recent importata „Zi a îndrăgostiților“, sau sărbători „cetățenești“ precum 8 Martie sau 1 Mai. Cât privește celelalte sărbători, celor religioase li se reduce treptat caracterul sacru, în timp ce sărbătorile naționale tind să-și piardă caracterul solemn.
În ceea ce privește sărbătorile religioase, Biserica face eforturi ca oamenii să nu uite că Sfintele Paști reprezintă de fapt Învierea Domnului, iar nu cadourile aduse de Iepuraș, iar Crăciunul este de fapt Nașterea Domnului, și nu doar zi pentru daruri în familie. Însă cum ar putea fi salvate de la pierderea semnificației lor sărbătorile naționale? Iar această salvare chiar are un sens?
Cum regăsim 24 Ianuarie?
Așa cum am spus mai sus, sărbătorile naționale au reprezentat un sacru pervertit inspirat din sărbătoarea creștină. Însă în epoca noastră, postmodernă, nici acest lucru nu mai există. Timpul liniar, omogen, a triumfat asupra rivalilor săi. Istoria a intrat până și în explicarea universului, care, conform teoriei „Big Bang“, are un început, o desfășurare și un sfârșit. Timpul este irepetabil, iar oamenii se pare că s-au obișnuit cu asta. S-au obișnuit cu vertijul, ar spune Cioran. Nu prea mai sunt repetări, iar sărbătoarea este „sacră“ numai prin faptul că atunci te odihnești și te întâlnești cu prietenii. În plus, discursurile înfocate, despre identificarea cu strămoșii, stârnesc chiar zâmbete, asta pentru că naționalismul, așa cum era înțeles în secolul al XIX-lea, se îndreaptă spre amurg.
Din acest punct de vedere, manifestările din 1989 din Franța legate de marea revoluție au constituit un moment de cotitură. Mulți au fost șocați să constate că nu se mai folosesc discursurile patriotarde, ci se discută, chiar foarte critic, despre cele petrecute acum 200 de ani. O cauză este derapajul constatat de istorici între realitatea faptelor și discursul despre Revoluția franceză, intrată în mit. Dar asta nu înseamnă că francezii au uitat să cinstească și pe mai departe date de 14 Iulie.
Istoricii francezi au „distrus“ vechea sărbătoare de 14 Iulie, dar tot ei au recuperat-o, sub forma aniversării. Pentru a înțelege mai bine, să facem o analogie cu ziua de naștere a omului. Din perspectiva timpului fără granițe obiective, ziua de naștere a unei persoane este o convenție menită să dea inteligibilitate timpului persoanei respective. Omul o dată se naște și a sărbători ziua de naștere în sensul discutat la începutul articolului e un semn de paranoia. Și totuși alegem ziua de naștere, pentru că este mai importantă pentru noi decât alte zile, pentru a marca intervale regulate din viața noastră. Ea este un moment de bilanț, a ceea ce am fost cu un an în urmă și ceea ce suntem azi. Aici timpul nu mai este înspațiat, ci devine dimensiunea principală, pentru că faptul istoric are patru dimensiuni: numai una spațială și trei temporale – trecut, prezent și viitor. Or, când facem bilanțul existenței noastre vedem că anumite date sunt mai semnificative decât altele și, conștienți fiind că nu se pot repeta, dorim să le aniversăm, adică se ne amintim de ele, regândindu-le însă din perspectiva prezentului. Ne aniversăm ziua de naștere în fiecare an, dar altfel o trăim la 10, la 20 sau la 80 de ani.
Un asemenea model se poate extinde la nivelul „aniversărilor“ națiunii române. Studiind istoria neamului, istoricul constată că sunt momente mai deosebite în viața neamului, care merită să fie reamintite și aniversate. Însă nu în forma repetării rituale de până acum, ci regândite critic cu fiecare an, rămânând evenimente istorice, și nu mituri.
Iar 24 Ianuarie este un asemenea eveniment semnificativ, care poate fi cinstit pentru că a însemnat, parafrazându-l pe Mihail Kogălniceanu, „cheia de boltă“ pe care s-a construit România modernă. În același timp, această sărbătoare reprezintă o ocazie de a ne întreba cât de actuală mai este moștenirea generației Unirii și ce reprezintă generația de azi în lungul șir al istoriei naționale. Prin urmare, 24 Ianuarie este un moment în care noi întrebăm istoria și ea ne întreabă pe noi ce am făcut.
Evident, oamenii vor căuta în continuare să repete o vârstă primordială de aur sau o epifanie a unei lumi mai bune. Însă, pentru sărbătorile naționale, singura șansă – „blestem“ este dată de istorie și memoria ei, a evenimentelor irepetabile.
(George Enache, Ziarul Lumina)