– Nici autoritățile nu știu cu exactitate câți rromi sunt în Suceava, dar prezența lor se face simțită peste tot, fac parte din peisajul orașului
– Cei mai mulți dintre ei trăiesc pe Aleea Dumbrăvii, unde au transformat un bloc de muncitori într-un ghetou al damnaților
– Clanul Hagiilor și-a făcut cartierul general pe Mirăuți, trăind mai ales din scormonitul gunoiului de pe Călău
Nu se știe exact de unde au venit, când și câți s-au adunat până acum. Unii vin și pleacă, mânați de sentimentul de pribegie care le arde în vene, alții s-au stabilit aici și chiar de trăiesc printre mormane de gunoi, viața li se pare frumoasă. Sunt gălăgioși și certăreți, primitivi și inventivi, detestați și tolerați, pitorești și omniprezenți. Țiganii care s-au aciuat în bordeiele de lut de pe Mirăuți și cei care au ocupat mai mult abuziv un bloc de pe Aleea Dumbrăvii, transformându-l într-un ghetou al mizeriei și disperării, sunt cu adevărat o pată de culoare pe harta Sucevei.
– Stupul
Aleea Dumbrăvii e o străduță lăturalnică, pe drumul ce leagă Burdujeni de Ițcani, cunoscută mai ales după „faima” pe care i-au adus-o familiile de țigani care s-au pripășit acolo, înmulțindu-se de la o zi la alta, de nimeni nu mai știe câți sunt acolo și ce hram poartă fiecare.
Pe lângă maghernițele făcute din resturi de materiale, aduse cine știe de unde, un morman de resturi menajere, ce promite să devină o a doua groapă de gunoi a Sucevei, flanchează un bloc în care aproape 150 de suflete se înghesuie în doar 31 de camere.
Clădirea respectivă e bloc doar cu numele. Apa caldă, căldura, gazul, chiar și apa rece sau canalizarea sunt doar un vis frumos, pentru că cei de aici nu au așa ceva de ani și ani de zile. Tot ce au e o pompă în fața blocului, dar și aia e defectă. Zeci de metri cubi de apă curg inutil din pompa stricată, zi și noapte, dar cei de acolo nu sunt îngrijorați prea tare, că oricum ei nu plătesc nimic.
E dimineață și doi bărbați ies din clădire agale, clătinându-se ușurel, cu câteva sticle goale în mâni. Merg să-și facă plinul. Unul din ei, mic, negru și slab ca o scândură, care și-a pierdut ochiul stâng într-o bătaie de acum două săptămâni, la băutură, se plânge că a trebuit să-și vândă butelia să facă rost de un ban.
În urma lor, își fac apariția femeile, iar de fustele lor stau agățați țâncii, care țopăie de bucurie că iar se pot juca pe afară.
Nimeni nu se grăbește, pentru că nici nu au unde. Prea puțini dintre ei lucrează undeva. Se descurcă fiecare cum poate, din alocațiile copiilor, din cerșit, din ajutorul social și din mesele de la cantină. Unii dintre ei sunt tot timpul în vizorul Poliției, fiind cunoscuți pentru “isprăvile” lor. O mașină a Jandarmeriei patrulează prin zonă, iar oamenii se uită strâmb la ea. „Zilnic trec pe aici, nu ne lasă în pace”, spune cineva, cu obidă în glas.
De cum intri în vorbă cu unul, în jurul tău încep să roiască alții, cu zecile.
Blocul de pe Aleea Dumbrăvii e ca un stup, dar nu de albine, ci de trântori. Mulți din ei nu fac nimic cît e ziua de lungă, trăiesc din ce le dă statul și ce le pică de ici-colo. Au venit aici pentru că viața e ieftină și nimeni nu prea îndrăznește să se aventureze în mijlocul lor.
Chiria pentru o lună e doar 40.000 – 60.000 lei vechi, în funcție de apartament, dar mulți dintre ei nici asta nu au mai plătit-o de ani și ani de zile.
Sunt apartamente în care trăiesc și câte 3-4 familii, claie grămadă. Se înmulțesc ca iepurii, dar nici că își fac griji pentru cum vor crește copiii lor.
Mariana Dumitru are deja 8 copii și nici gând să se oprească aici. “N-a prea dormit noaptea”, râd vecinii ei. “Ce să-i fac dacă bărbatul n-are măsură?”, răspunde ea, râzând cu gura până la urechi. Ca ea sunt multe altele din acest bloc al damnaților, la care viața se rezumă la a avea ce să pună în gură, la ceva bani cu care “să-și bea mințile” și să facă copii.
– Invazia țiganilor
Cândva, înainte de Revoluție, blocul era un loc plăcut, cu rond de flori în față și gard viu.
Aici locuiau cei ce veniseră de pe la țară să muncească în Suceava, în industrie și la abatorul din Burdujeni, după cum povestește Aurelia Pîțu, o femeie în vârstă de 75 de ani, una din puținii locatari români ai blocului, care a rămas aici după „invazia” țiganilor.
“După Revoluție, țiganii au venit aici ca păduchii. A fost de ajuns să vină o familie, că în curând s-au aciuat încă 10 pe lângă ei. Venea unul, dădea târcoale blocului, iar seara venea ditamai armata și se instala aici”, povestește Aurelia.
Mulții din vechii locatari au plecat de aici ca dintr-un loc blestemat. Au rămas doar cei care nu au avut bani să găsească altă locuință. Deși sunt vecini și împart aceeași sărăcie, nu scapă nici ei de mâna celor mai pârdalnici. Moș Neculai e și el țigan, e aici de mai bine de mai bine de 20 de ani, dar e nervos pe cei nou veniți, care nu au pic de respect nici pentru cei cu care locuiesc. “Uite la ea, e femeie bătrână, abia are cu ce trăi din pensie, dar nesimțiții i-au spart cămara de mai multe ori”, se plânge moșul, abia întors de la “muncă”, adică cotrobăitul prin gunoaie, după resturi de mâncare aruncate de alții.
Acum, blocul nu mai are nici măcar băile comune, devenite inutile, ba chiar deranjante, după ce apa le-a fost tăiată, din cauza datoriilor neplătite. Au continuat să-și facă nevoile acolo până când canalizarea nu a mai făcut față. Acum, fiecare își face nevoile pe afară, care pe unde apucă.
La cît de mulți țigani s-au adunat aici, nu mai încap nici în bloc, deși pentru unii e doar ca un hotel, unde se opresc vremelnic, pentru că vin și pleacă, fără ca cineva să le țină de grijă.
Cei ce nu au mai încăput în camerele suprapopulate și-au mai ridicat câteva bordeie de lut în jur și trăiesc în mizeriile aruncate de cei din bloc și în mirosul dejecțiilor porcilor crescuți de cei din bloc cu resturile de mâncare recuperate din ghenele de gunoi.
– Fericirea vine prin satelit
Cu toată sărăcia lor, la ferestrele multora dintre ei se văd antene parabolice, pentru televiziune prin satelit. Dacă bani pentru plata chiriilor, a utilităților și alte necesități nu au, pentru televiziune prin satelit se găsesc.
La început, au avut cablu, dar cum numai doi plăteau și restul se „înțepau” de la ei, fericirea le-a fost spulberată. “Ce să vezi doar pe TVR 1 și 2?”, se justifică unul din cei care se bucură de televiziune digitală. Când aud de televizor, fața li se luminează, ca la o mare bucurie. E una din puținele lucruri care le fac viața mai frumoasă.
E de mirare că mai au curent, după câte razii au făcut pe aici cei de la E.ON, cu Poliția, să-i prindă pe cei ce fură curent. Cei care se știu cu musca pe căciulă, tac chitic, în vreme ce vecinii lor se plâng că li se fură curent, de plătesc și câte un milion pentru un amărât de televizor și un bec.
Din cauza celor care folosesc curent fără să plătească, toți din bloc au stat în beznă zile la rând, până și-au achitat datoriile.
– Hagiii de pe Ulița Datornicilor
Nu departe de buricul târgului, pe drumul ce duce la Călău, groapa de gunoi a Sucevei, locuiește clanul Hagiilor.
Capul clanului e moș Toader, care s-a stabilit aici în urmă cu 38 de ani. Cei 9 copii ai săi au făcut 9 case, în care acum locuiesc aproape 100 de oameni. Nici el nu știe câți sunt, le-a pierdut numărul nepoților și strănepoților. Știe doar că sunt ai lui și fac parte dintr-o mare familie, a Hagiilor de pe Mirăuți.
Cândva, strada era denumită Ulița Datornicilor, pentru că aici era plebea, îndatorată până în gât cămătarilor evrei. Acum, Hagiii sunt îndatorați Călăului. Groapa de gunoi e viața lor. De acolo își procură mâncarea, de acolo au cam tot ce se găsește prin casele lor. Sunt destine clădite pe gunoi, pe care învață să-l scormonească încă de mici.
Într-una din case, 8 copii, șase fete și doi băieței, se pregătesc să ia masa – o farfurie cu cartofi prăjiți, făcuți pe soba din casă. Părinții nu sunt acasă. Tatăl e mort, iar mama la groapa de gunoi, cu sora cea mare, de 22 de ani. Adună cartoane pe care le vând cu 1.000 de lei vechi kilogramul. Din asta trăiesc și nu e ușor. Uneori, în 2-3 zile de adunat cartoane, toată trupa, abia dacă câștigă 200.000 lei.
Cea care are grijă de toți, în lipsa mamei, e o fată de 16 ani, Veronica. Deși are numai 4 clase, vorbește foarte politicos și corect, cu o maturitate pe care ți-o dă numai școala vieții.
Ar fi vrut să facă mai multă școală, dar a fost dată afară pentru că nu a plătit fondul școlii. Asta s-a întâmplat în perioada în care tatăl lor, Talian, fiul lui moș Toader, a murit cu un cuțit înfipt în piept, de mâna unui țigan din Șcheia, după cum povestesc chiar țâncii care se învârt în jurul Veronicăi. Vorbesc de moartea lui cu zâmbetul pe buze, ca de o întâmplare amuzantă.
Le-a rămas de la el casa de lut, cu două camere și paturile lipite dintr-un perete în altul. În afară de câteva poze lipite pe pereți, nu mai au nimic, decât o curățenie lucie.
Îmbrăcați sumar și cu picioarele goale pe podeaua de lemn, pusă direct pe pământ, nici că le pasă de frig. Sunt fericiți că există și că sunt împreună.
La geam se ivește capul unui cal cenușiu, rămas tot de la tatăl lor, cu care cară cartoanele adunate de prin gunoaie.
– Viață între gunoaie
La câțiva pași distanță e casa altui fiu de-al lui Toader, Codru Hagiu. În curte, mormane de gunoaie, resturi aduse de pe Călău dar și de la ei. Într-o cameră, câțiva țânci se zbenguie pe ritmurile unei manele de la televizorul dat la maxim. Unul trântit pe podeaua de lemn acoperit cu o pojghiță groasă de noroi întărit, vrea să se bage sub pat, în vreme ce altul țopăie pe spinarea lui. Un copil de nici doi ani, în puța goală, dansează, cu pași nesiguri. Afară sunt 0 grade, în casă doar că nu bate vântul, dar nici gând să-l îmbrace cu ceva. „E călit”, zice bătrânul, sigur pe el.
“Tot ce e aici e de la groapă” îmi spune o tânără care ține în brațe un prunc de câteva luni.
Tot înseamnă un pat, televizorul aruncat de alții ca fiind prea vechi, câteva pături și un dulap hâit. În camera de alături, cu intrare pe laterală, stă altă familie. Casa ridicată pe marginea unei râpe plină de gunoaie adăpostește cel puțin 10 suflete, pentru care mizeria și gunoiul reprezintă un mod de viață.
Curtea e străbătură de sfori pe care sunt întinse la uscat zeci de bulendre, iar copiii se joacă printre ele, un fel de v-ați-ascunselea.
„Nene, ce știi de grațierea asta, nu ai auzit nimic, le dă drumul?”, mă întreabă Veronica, cu emoție în glas, apărând de după o un cearșaf alb. Mătușa ei e la închisoare, pentru amenzile neplătite după ce a fost prinsă la cerșit, iar cei trei copii ai ei o așteaptă acasă.
Viața merge înainte, cu bune și rele, iar ei se bucură de ea, așa cum este. Unii trăiesc scormonind gunoaiele de la Călău, în glodul Mirăuților, care le-a ajuns până în case, în vreme ce alții trândăvesc la bloc, fără a mai avea nici măcar apă, dar cu antene de satelit, nemulțumiți că Primăria nu le dă mai mulți bani și nu vine să le repare blocul care se s-a transformat într-un ghetou părăginit.
