Am trăit cu speranța că va cîștiga Gică Popescu. Mi-am refuzat cu bună știință orice scepticism. Am continuat cu plăsmuirile și după potențiala victorie a olteanului. De cînd am văzut ce bine l-a prins postura de contabil cînd prezenta situația financiară de după România-Brazilia, leat 1994, mi-am imaginat că la federație ar fi fost ziua ușilor deschise în fiecare zi. Dar dacă totuși m-aș fi înșelat? Dacă Popescu ar fi înlocuit gașca lui Sandu cu gașca sa? Cred că acela care n-a înșelat fotbalul ca jucător, n-ar fi făcut-o nici din altă postură.
La discursul premergător votului Gică Popescu i-a asigurat pe cei prezenți că votîndu-l pe el vor avea garanția că vor dispărea grupurile de interese. Ceea ce le-a convins și mai abitir pe lichele că tot Sandu trebuie să fie alesul. Mai rămînea să le spună și că vor fi arbitrați corect și că vor trebui să-și plătească dările la stat! Dar la ce te poți aștepta de la niște slugi de doi bani, care pupă mîna stăpînului și mănîncă din palmă-i firimituri pe la ospețele de la Conacul Fotbalului. Vai de capul vostru, argaților!
Dacă servilismul micilor atîrnători poate fi explicat, surprinde sprijinul unor nume cu rezonanță pentru Nașul. Mircea Lucescu și Ionuț Lupescu… Ambii l-au contestat cîndva pe Mircea Sandu, pentru ca acum să-l legitimeze în fața opiniei publice. Lucescu și-a lăudat mereu jucătorii, nu-i vorbă că Gică Popescu merita din plin să fie lăudat. Nici acum nu-i altfel, Il Luce are numai cuvinte de laudă pentru el, dar îi recomandă postura de ucenic al lui Sandu. De parcă el a avut nevoie de vreun mentor la Hunedoara! De fapt, după scandalul urît cu frații Becali, Nașul, adică inamicul dușmanilor săi, a fost perceput ulterior ca aliat. O performa Mircea Lucescu pe alte meleaguri, dar tare îi place să fie profet și în țara sa…
Cît despre Lupescu, cred că fostul mijlocaș la închidere își trăiește în continuare complexul de neacceptat în nucleul generației de aur. Nu de valoare este vorba aici, ci de faptul că n-a fost mai mult decît coleg cu greii Hagi, Popescu, Petrescu. Nici n-a avut prilejul apropierii de aceștia pe la echipe de club, ca alți ex-dinamoviști (Răducioiu, Sabău). Ajuns în Italia ’90 pe scara avionului, Ionuț s-a impus rapid, a fost om de bază la punctul culminant America ’94, dar și primul sacrificat în Anglia ‘96 cînd generația de aur a dat primele semne de uzură. Postul său a fost unul dintre cele primenite în grabă de Iordănescu, procopsindu-ne astfel pentru mult timp cu Gîlcă. Nucleul nu l-a regretat prea tare, personalitatea lui Gîlcă fiind mult mai comodă. Și astfel, deși Ionuț Lupescu este plasat de media și de fapte înseși în miezul generației de aur, el se simte ceva mai la periferie. De aici și perceperea lui Gică Popescu mai degrabă ca adversar. Dacă Sandu și-ar fi ținut promisiunea de a se retrage, iar candidați ar fi fost doar cei doi, zău că mi-ar fi fost greu să-mi desemnez un favorit. Așa însă, opțiunea lui Lupescu mi l-a îndepărtat de la inimă.
În sfîrșit, după toate astea, rămîne Nașul. Conștient că este ultimul mandat, Nașu va căuta să ducă la îndeplinire singurul său obiectiv: ștergerea urmelor. Mandat dracu!
