TEOCTIST

Ca întotdeauna, ni se relevă la modul dureros caratele unei personalități abia atunci când trece dincolo de hotarele lumii acesteia și-i prea târziu! Nu m-aș mira să aprindă lumânări întru cinstirea celui ce a fost patriarhul trecut la Domnul și mulți dintre cei care, în 1990, răcneau „Teoctist – anticrist”! Nu știu să i se fi cerut vreodată iertare – pe care Teoctist a dăruit-o oricum tuturor contestatarilor ce s-au străduit să-l scoată din scaunul patriarhal. Îl încerca un singur mare regret, pe care mi l-a împărtășit nu odată: „oamenii ăștia nu știu cum s-a trăit și prin ce am trecut.” Am avut privilegiul să mă număr printre apropiații lui și să-l cunosc în cele mai diferite împrejurări, și oficiale, și mai puțin oficiale. Ar fi mult prea mult să vorbesc despre o prietenie; proporții și distanțele se cuvin totdeauna păstrate. Poate, mai degrabă de o anume amiciție întemeiată mai întâi pe vis-a-vis-ul celor două importante instituții ieșene (Mitropolia și Teatrul Național), pe simpatia și interesul ce-l purta artei în general, literaturii mai ales (să nu uităm că a absolvit și Facultatea de litere și filosofie), în virtutea cărora invita ades scriitori în palatul mitropolitan, pe sumedenia de împrejurări mai mult ori mai puțin sărbătorești care, într-un oraș totuși de provincie, adunau ades mireni și fețe bisericești – pentru ca apoi să ajung a-i fi coleg de bancă: am stat unul lângă celălalt, cu numele gravate pe plăcuțele de pe spătare, vreme de aproape zece ani în sala rondă a fostei MAN. Astăzi, sub imperiul preceptului „de mortui nihil nisi bene”, evocările elogioase pot fi suspectate de apăsarea emoției momentului. Motiv pentru care recurg la un text vechi și reproduc din cartea „Puterea ingrată la români”, scrisă în
ianuarie 1990 (Ed. „Cronica”, 1990, pag. 27,28,29): „Teoctist a îndurat foarte greu mizeria perpetuă a relațiilor cu acela ce se considera comandantul suprem și pe tărâmul bisericii… De câte ori mă invita în palatul mitropolitan, mă conducea mai întâi paraclisul ce-l știam pe de rost. Trebuia să iarăși de ciudățenina picturii lui G. Popovici, care se străduia să imite reliefurile vechi; mai ales icoana Sfintei Treimi lasă exact impresia de relief mărginit și subliniat de umbre alburii-cenușii. Plimbarea prin paraclis îi permitea însă mitropolitului (și apoi patriarh) să-și verse focul fără grija microfoanelor: „Ia te uită, plouă în biserici, am materiale, am meșteri și nu mă lasă să le repar… Noi nu obținem autorizații pentru repararea mănăstirilor, în vreme ce toate sectele își construiesc ce și unde vor… Iar s-au redus locurile la Seminar… Iar mi-au tăiat din cota de hârtie… De doi ani cer să mă primească în audiență și nu-mi dă nici un răspuns…Nu mă lasă nici să încerc să așez mitropolit la Iași…Patriarhia a rămas ca o insulă… or să ne dărâme și pe noi…” Cel mai mult l-a afectat faptul că a fost păcălit fără rușine: după încâlcite și îndelungi tratative cu „stăpânirea”, constatându-se că, realmente, nu mai exista șansa salvării bisericilor propuse spre demolare întru alinierea coreeană a Bucureștiului, Patriarhul obține mai întâi promisiunea unor translări și apoi pe aceea că pentru fiecare biserică demolată va primi autorizație de construcție a unui lăcaș nou, în marile cartiere de blocuri sau în apropierea fostelor amplasamente. Sigur că nu era același lucru: cum să „schimbi” o biserică veche de 400 de ani pe o zidire nouă? Acum, e ușor de judecat; în situația de atunci era, probabil, maximum ce se putea obține. Ei bine, vechile biserici au fost demolate și când s-au solicitat autorizațiile de construcție promise, nimeni nu s-a învrednicit să le semneze! Tipic exemplu de fides punica! Cât despre dărâmarea bisericii Sf. Vineri, cu prea multă ușurință trecută în responsabilitatea lui Teoctist, iată ce mi-a spus, cu tristețe și revoltă: pentru a scăpa de opoziția surdă a Patriarhului, Ceușescu „m-a trimis cu
mesaj personal în străinătate și, când m-am întors, am găsit Sf. Vineri dărâmată.” Mesajul, pare-mi-se către președintele Austriei, era, bineînțeles, apă de ploaie!… Imediat după revoluție, l-am căutat la mănăstirea Sinaia. Am revăzut, de curând, banca pe care am stat atunci. Nu s-a căinat, n-a arătat cu degetul pe nimeni, n-a învinuit, nu s-a apărat. Considera că se află în fața unei încercări și atât: Domnul va hotărî. De altfel, niciodată nu l-am auzit spunând o vorbă rea la adresa cuiva; din când în când, câte un comentariu mai degrabă amar însoțea cutare veste tristă adusă din Moldova… Mă invita ades să prânzesc la Patriarhie. Luam masa în doi și aștepta amănunte despre cunoștințele de odinioară. Nu uita pe nimeni. „Domnul X, ce mai face? S-a operat? Cum îi merge?” Se străduia să păstreze, astfel, legătura cu oamenii unui oraș de care s-a simțit întotdeauna mai legat decât de oricare altul… Cum îi moștenisem circumscripția Hârlău, scotea o listă și-ncepea să-ntrebe dacă s-a modificat mersul trenurilor după cum ceruseră călătorii, dacă s-a terminat electrificarea cătunului cutare… dacă…dacă… Înainte de 1989, protocolul „depunerii candidaturii” presupunea, obligatoriu, deplasarea prezumtivului deputat în toate satele circumscripției, spre a se întâlni cu alegătorii. (În cartea evocată mai sus am descris amănunțit mecanismul „democratic” în temeiul căruia funcționa MAN – a se vedea pag. 35-41) Mitropolitul nu era scutit de ostenitoarea (și inutila!) procedură. La aceste „adunări cetățenești”, candidatul urma să fie însoțit și prezentat de către un secretar al județului. Nu se înghesuiau: una că-i alarma perspectiva susținerii unui reprezentant al „opiului pentru popor”, alta că nu se simțeau deloc în largul lor în compania înaltului prelat, căruia nu puteai nici să-i ceri un foc, nici să i te adresezi cu „dragă tovarășe”, și, apoi, temându-se că prezența mitropolitului într-un dialog deschis cu sătenii amărâți și iritați ar putea conduce la cine știe ce situații incomode. Așa că l-am însoțit pe Teoctist, vreme de două săptămâni, zi de zi, bătând cotloanele Moldovei și fiind martor la preschimbarea unei sarcini plicticoase și trudnice într-o adevărată sărbătoare: se „desfundau” satele, nu era nevoie de nici o „mobilizare”, a trebuit să mutăm întâlnirile afară, în curtea școlilor, ca să încapă toată suflarea. Țăranii veneau cu flori, icoane și lumânări la întâlnirea cu înaltul ierarh și mai ales cu speranța (ultimă!) că Biserica va putea determina, odată și odată, întoarcerea feței Domnului către amărăciunea lor eternă. Teoctist știa să le vorbească; vedeai chipurile luminându-se a nădejde. Niciodată nu ne-am putut încadra în timp, lumea nu voia să plece, ba mulți veneau și a doua zi, la întâlnirea din satul vecin…
Ultima dată când am avut bucuria să-l întâlnesc, i-am dat o carte, mi-a dat o carte, și mi-a arătat cu degetul un paragraf din nu știu ce gazetă: „Uite, se zice că vorbesc prea mult. Dar curând o să tac… o să tac…” Înțeleptul, blajinul, răbdătorul, cărturarul, bunul gospodar, bine
cinstitorul Teoctist s-a strămutat în lumea tăcerii. Îmi amintesc cum descria magia ce-o exercita, în copilărie, asupra celor 11 frați, imaginea turnurilor albe ale Voronei, văzute din măruntul sat moldovenesc. De atunci și până-n clipa ultimă, ridicarea lui Arăpașu în scaunul patriarhal românesc s-a petrecut ca-ntr-o o poveste cu zâne, Cenușărese și Feți-frumoși. A fost odată ca niciodată.