Tele-justiția

Faptul că este frecvent invitat la mai toate televiziunile ce găzduiesc show-uri arată că aparițiile pe sticlă ale unui personaj obrăznicuț, dotat cu adâncă voce baritonală (și cam atât) se bucură de ceva trecere – nu știu dacă și-n rândul telespectatorilor, dar printre moderatori, cu siguranță. Opiniile domniei sale fiind de regulă în răspăr, este adesea întrebat „aveți probe?” De fiecare dată răspunsul ferm este același: „am!” Și gata – totul rămâne aici, nu-i cere nimeni să arate ce informații ar putea deține, ce credibilitate au, darămite să mai și înfățișeze proba ca atare.
Cum bine se știe, emisiunea trece, înjurătura rămâne (între altele, răs-invitatul este un activ și malițios critic al președintei Maia Sandu), iar CNA nu se sesizează că, de fapt, imparțialitatea moderatorului n-are cum fi validată doar de întrebareaobligatorie „aveți probe?”, dacă răspunsul rămâne în vânt.
Definiția Dicționarului pentru „probă”: „Confirmarea unui adevăr, dovedire, dovadă, semn, mărturie în sprijinul cuiva sau ceva.”Ades incriminata tele-justiție din talk-show-uri, un rău în unele cazuri și până la un punct necesar, devine cu adevărat nocivă dacă fiecare este lăsat să acuze (sau, de ce nu, să susțină) ceea ce-i trece prin cap, cu justificarea „am probe” – pe care apoi nu le mai vede ori aude nimeni. Până și coana Leana s-a simțit îndreptățită să ceară „dovada!” – de altfel, nici instanța improvizată nu s-a ostenit s-o înfățișeze.
Desconsiderarea dovedirii incontestabile a înflorit pe vremea justiției călărite de Băsescu, când s-au decis condamnări cu motivări de genul „suspiciune rezonabilă”,dar, la noi, are vechi rădăcini, fiind practicată curent în veacul trecut. În 1968 a fost solicitat un tabel-sinteză cuprinzând scriitorii, ziariștii, artiștii plastici etc. arestați, condamnați sau pedepsiți „administrativ” (adică, de fapt, în lipsa dovezilor incriminatorii) din 1944 până la zi. Tabelul cu pricina a fost dat publicității în cuprinsul unei cărți cu restrânsă circulație din „Biblioteca de istorie” a Editurii „Nemira” și, cel puțin până acum, nu pare a fi trezit interesul și ecoul meritat. Printre cele 257 de nume întâlnim zeci de personalități de marcă ale culturii române (Const. Noica, Ov. Cotruș, I. Negoițescu, Păstorel Teodoreanu, Șt. Aug. Doinaș, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Adrian Marino, Edgar Pappu, Vl. Străinu, Nichifor Crainic, Marietta Sadova, I. Omescu, Crin Teodorescu etc., etc.), condamnate, de cele mai multe ori, în baza acuzațiilor de „agitație”, „instigare”, „uneltire” – de fapt, pentru ceea ce am numi acum „delict de opinie”. E-un tabel sec, redactat în stilul impersonal al grefierilor, care acum se citește cu o anume detașare: după scurgerea atâtor ani și prin invocarea a sute și sute de nume, tragediile umane par a se depersonaliza, tinzând să devină simple statistici. Că justiția era în anii aceia caricată nu-i nici o noutate. Este suficient să vezi cum suceveanul Tit Tarnavschi a fost arestat în 1959 („pentru agitație”) și „judecat” abia în 1963, ziaristul Ioan Beler, arestat în 1948, a fost adus în fața tribunalului după 7 ani, în 1955, Filip Gyr a așteptat sentința 4 ani, Ion Făloiu (ziarist clujean), un deceniu întreg (1947-1957), ca și alt ziarist, Gh. Radomir, ridicat în 1952 și judecat în… 1962. Pictorul Sever Buradescu a așteptat 12 ani întâlnirea cu instanța, iar regizorul Crin Teodorescu, 11!
Interesant și revelator este că Radomir a fost până la urmă condamnat la 5 ani, după ce a zăcut în prevenție… zece! Și mai greu de descifrat rămâne mențiunea „nu figurează”, adăugată ulterior cu cerneală după unele nume. Unde și de ce nu figurează? Au murit în închisoare? Va fi fost vorba de pură nesocotire a legii și indiferență față de soarta celor calificați din oficiu drept „dușmani ai poporului”, dar cum adesea întâi se tăia și abia apoi se număra, hotărârea întârzia ani în șir din pricina bunului plac al cutărui mare mahăr și a prezumatei căutări de inexistente „dovezi”. Nu numaidecât menite să reziste în fața justiției lui Dej, barem așa, de ochii lumii.
Lecțiile istoriei recente s-ar cuveni să motiveze redarea rangului cuvenit probei, dovezii, mărturiei. Care, de multe ori, deși există și-i flagrantă, ori rămâne complet neluată în seamă (cazul primăriței Clotilde), ori dimpotrivă, o clamăm, o lăsăm în coadă de pește și n-o mai demonstrăm. Îmbucurător, în ultimii ani Justiția pare a se fi apropiat de menirea ei esențială, respectându-și instrumentele fundamentale de lucru între care proba deține întâietatea. Aș zice că și tele-justiția s-ar cuveni să înțeleagă și s-o facă. Ai afirmat că ai probe, arată-le!