În comunicare, a asculta este de multe ori mai important decât a vorbi. Este adevărat ca prin vorbire transmitem mesaje și informații, dar prin ascultare activă verificăm dacă ascultătorul este pregătit/dispus să le primească.
În comunicarea cu copilul, părinții greșesc de multe ori vorbind fără să asculte. Fie din lipsă de timp, fie din considerentul că „așa e bine / așa trebuie să faci, indiferent de părerea ta”, părinții se lansează în explicații, sfaturi, soluții, critici, fără să cunoască de fapt adevărata problemă a copilului sau adevărata cauză a problemei.
În astfel de situații comunicarea este de cele mai multe ori ineficientă, chiar inutilă. Copilul se poate retrage din discuție, discursul părintelui devine monolog, în mintea copilului se confirmă faptul că nu e înțeles, că părerea lui nu contează, că nu e ascultat („Iar începe / Îmi spune aceleași lucruri de fiecare dată / De ce mă mai întreabă dacă nu-l interesează…”).
Să alegem o posibilă comunicare dintr-o infinitate de variante:
Copilul: Nu mai vreau să merg la școală.
Părintele: Ce prostie mai e și asta? Nu discutam subiectul acesta! Am mai vorbit acest lucru! Asta trebuie să faci și gata! Ce crezi că fiecare face ce vrea? Ai să crești și o să-ți pară rău că nu ai învățat mai mult! Asta e munca ta la vârsta pe care o ai!
Tendința părintelui: să elimine un subiect pe care îl consideră neimportant, să dea sfaturi, să facă reproșuri asupra modului de înțelegere sau a atitudinii, să transmită propriile idei.
Ascultare activă:
– Nu mai vreau să merg la școală!
– Ințeleg, dar ce s-a întâmplat?
– Nimic, dar nu mai vreau să merg la școală!
– Dar ce faci cu ora de engleză, care îți place… și la matematică ești bun…
– Da, îmi plac și engleza, și matematica, și… dar nu-mi place să fac compuneri!
– Ai avut astăzi de făcut o compunere?
– Da și a râs toată clasa când am citit-o!
– Dar dacă am lucra amândoi la compunere? Ți-ar plăcea să fii la fel de bun ca la matematică?
– Da…
Ce să nu faci: nu schimba subiectul, nu da sfaturi și nici soluții necerute, nu interpreta, nu vorbi despre tine, nu compara (cu alte persoane, cu frați), nu acuza, nu critica, nu judeca, nu devaloriza, nu insulta, nu ridica tonul, nu da verdicte, nu pedepsi.
Ce să faci:
– menține contactul vizual; privirea transmite starea de spirit, interesul, respectul, teama, atitudinea, deschide canalele de comunicare;
– fii empatic; încearcă să înțelegi gândurile și sentimentele copilului. Întreabă-te: „Ce încearcă să-mi spună? / De ce acum? Ce înseamnă acest lucru pentru el? Ce îl preocupă/perturbă? Cum vede el problema/soluția? Care sunt sentimentele/emoțiile/grijile lui?”;
– tehnica tăcerii – nu interveni în momentul în care copilul încearcă să caute modalitatea de a-ți spune ceva, când își caută ideile, când se străduiește să exprime o idee;
– tehnica interogării: este important să știi să pui întrebări scurte, pe un ton blând, care să contribuie la dezvoltarea ideii, la detalieri, să asigure fluența expunerii și să încurajeze copilul să se exprime liber;
– tehnica reformulării/parafrazării: reluarea spuselor cuiva arată că este ascultat, înțeles și încurajat în comunicare („Să înțeleg că… / Am înțeles bine ca…”);
– urmărește limbajul nonverbal; acesta transmite mai bine punctele sensibile ale discuției, locul în care copilul se simte sigur sau neconfortabil. Oamenii nu povestesc decât o parte a experiențelor lor cu ajutorul limbajului. Ascultarea activă presupune să afli ceea ce interlocutorul nu spune;
– decodifică și verifică: înțelege ce simte copilul, ce înseamnă mesajul lui, ce sentimente îi declanșează, verifică dacă ai înțeles bine și arată copilului că ai înțeles mesajul lui (în această faza nu e cazul să transmiți mesaje proprii, evaluări, opinii, sfaturi, întrebări…).
Prin tehnica ascultării active copilul ajunge de multe ori să-și dea seama de problema reală și să-și găsească singur soluția. Pentru aceasta părintele trebuie să fie dispus să asculte, capabil să înțeleagă că sentimentele sunt trecătoare, pregătit să accepte și un alt adevăr decât al său, răbdător să descopere adevărata problemă și să ajute copilul să o descopere, să o accepte și să o depășească.
