Teama, vecina necredinței

Există în viața Mântuitorului câteva momente de maxim contrast, în care lumina dumnezeirii alternează cu întunericul cel mai adânc, în care bucuria și mirarea se învecinează trist cu frica, neputința și boala. Un astfel de moment este și episodul vindecării copilului lunatic. Situată la foarte puțin timp după Schimbarea la Față a Domnului, vindecarea copilului lunatic vine să ne arate întâlnirea dramatică dintre lumea transfigurării de pe Tabor și lumea noastră marcată de urâtul suferinței, de chipul omului căzut în stăpânirea satanei și de neputința și dezbinarea pe care le produc necredința și frica.
Pentru a înțelege și mai mult acest moment, vreau să vă spun că există în spațiul culturii creștine europene un tablou dedicat Schimbării la Față, cel al lui Rafael Sanzio, care ilustrează perfect alăturarea celor două lumi. Taborul este pictat în registrul superior, într-un orizont de lumină diafană, ce sugerează mirarea și bucuria care se revarsă asupra lumii la vederea slavei, învecinat mai jos cu universul sumbru al dezbinării și al urâtului uman marcat de prezența și lucrarea distructivă a celui rău. Neobișnuita alăturare a celor două scene într-un singur tablou, ce zugrăvește unicul moment de slavă pe care Însuși Domnul l-a oferit ucenicilor, se explică prin faptul că absența Lui dintre oameni a fost pretextul ca satana să dezbine și mai mult lumea și să o arunce în haos. Tabloul mai vrea să arate că Iisus mai purta pe față semnele Schimbării la Față, ceea ce face și mai evident contrastul dintre cele două lumi. Privitorul acestui tablou reține de fapt două chipuri, cel al lui Iisus înălțat în slavă, privind nu fără durere spre biruința Învierii, și cel al copilului, complet lipsit de apărare, care cade în agonia celui rău.
Dojana Domnului, „O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?”, este avertismentul care ne arată că necredința și mai ales lipsa de deschidere și de încredere a omului în ajutorul lui Dumnezeu sunt mai periculoase și mai distructive decât însăși lucrarea diavolului. Iisus ne arată nu ceea ce ar putea face El pentru copilul demonizat, ci ceea ce credința ucenicilor și a noastră ar putea să facă pentru cel suferind. Iar ceea ce îi face pe oameni împreună lucrători la minunile lui Dumnezeu este credința, fie ea și cât un grăunte de muștar.
Dincolo de cazul tulburător al unui copil bolnav și al neputinței omenești de a vindeca sau măcar de a da speranță acolo unde ea nu mai este, acest episod evanghelic ne prezintă cu maxim realism lucrarea distructivă a diavolului, de care nu trebuie să ne îndoim nici o clipă. Cu toate că lumea în care trăim cu greu mai acceptă minunile, se încăpățânează să rămână o lume pe care omul nu o poate cuprinde, gata oricând să se reverse în universul nostru în haos și dezordine. Nu ține doar de domeniul superstiției să crezi că răul este lipsit de substanță și că nu acționează distructiv în lume, ci este însăși capcana pe care acest spirit căzut ne-o întinde în față, încercând să ne convingă că el nu există.
Pe lângă acțiunile diavolului, mai dramatice sunt neputința și slăbiciunea omului de a crede. Ele devin astfel durerea lui Dumnezeu care își vede făptura complet golită de puterea cu care a înzestrat-o, de a nu se teme în fața celui rău. În acest moment, teama devine însăși condiția existențială a omului, pentru că ea se definește nu ca simplu instinct de conservare sau frică în fața necunoscutului, ci în primul rând ca opus al credinței. A te lăsa cuprins de frică înseamnă a uita cine ești și a da loc liber de acțiune diavolului.
Când Iisus ne cere fermitate și curaj în lupta cu cel rău, ne face părtași la propria Sa biruință împotriva diavolului, care nu face decât să domine, să înșele, să urâțească și să dezbine. Din acest moment, omul are posibilitatea de a face minuni prin puterea lui de a se încrede în Dumnezeu, de a nu se îndoi și mai ales prin tăria de a sta ferm în fața diavolului. Dacă minunea nu se naște în sufletul omului, înlăturând cenușiul necredinței, ea nu se poate transmite în exterior ca dar al lui Dumnezeu și ca putere a omului de a iubi și de a se identifica cu suferința semenului său. Minunea încolțește mai întâi în sufletul omului, în acea solidaritate umană pe care ne-o dă compasiunea în fața suferinței și care se împlinește prin credința că fiecare om poate muta și munții. Iar muntele pe care credința trebuie să îl mute îl reprezintă indiferența, necredința, dar mai presus de toate frica noastră care ne încremenește în fața răului.
Și dacă tot am început această călătorie de la dumnezeiasca lumină a Taborului, doresc să vă spun că Domnul ne provoacă și pe noi să Îl contemplăm din adevăratul munte al minunilor, al iubirii și al credinței, și nu încremeniți în muntele fricii și al indiferenței în care ne aruncă tot mai mult lumea în care trăim și, în mod evident, diavolul.
(Pr. Bogdan Ivanov , Ziarul Lumina)