Nouă nu ne e teamă de adversari, îi respectăm. Este unul dintre clișeele cu care se răspunde la o întrebare la fel de răsuflată, indiferent dacă e vorba despre meciurile din campionat, din cupele europene sau de jocurile sub tricolor. În timpul ăsta, antrenorii latini ai grupei noastre nu se sfiesc să mărturisească neîntrebați: “mi-e teamă de jocul cu România”! Nu-i suspectez că se ascund în spatele unei perdele de fum, chiar cred că preocuparea lor este una reală. Încerc să văd prin ochii lor… Chiar dacă este cotată de toată lumea cu ultima șansă din grupă, echipa României nu este una atât de slabă încât să piardă toate meciurile. Măcar în unul dintre ele, jocul va curge favorabil românilor. Să sperăm că acest lucru nu se va întâmpla tocmai la meciul cu noi. Noi, cocoșii, noi, azzurri!
Revenind de partea noastră a baricadei, cred că ar fi o mare greșeală să continuăm a-i socoti pe olandezi ca fiind cei mai abordabili. Faptul că le-am luat în calificări două treimi din punctele puse în joc nu înseamnă nicidecum un ascendent, ba chiar dimpotrivă. Că doar n-o fi devenit brusc Olanda clienta noastră! O victorie nu poate șterge cu buretele valoarea jucătorilor sau tradiția selecționatei portocalii.
Printre deziluziile potențiale de care pomeneam în sezonul curent, n-am luat în calcul prestația noastră la turneul final. Chiar dacă nu vom răzbi mai departe, nu cred că atitudinea tricolorilor ne va dezamăgi. N-au cum fi sastisiți de performanțe, pentru unii acest turneul final va rămâne singurul din carieră, deci au toate motivele să-l facă memorabil. Că vor reuși sau nu, asta este altă problemă. Eu, unul, m-aș declara profund deziluzionat doar dacă vom pierde toate partidele la scor, asta da! Dar pe această variantă n-ar paria o centimă nici cei mai mari nihiliști. Îmi amintesc de vorbele unui tehnician care, pe vremea generației de aur, izbutise să câștige contra noastră: a învinge România și a face și spectacol în același timp, este imposibil! Măcar această caracteristică ne-am păstrat-o…
